3 decembrie 2021

Unde este elita intelectuală?

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Dintr-o țară cu resurse considerabile, România a fost adusă în acești ani într-o situație fără precedent. Ea a devenit cea mai săracă țară a Europei, țară în afara marilor rute feroviare și terestre continentale, cu cea mai mare emigrație din lume în timp de pace, cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor, cu abandonul școlar și analfabetismul funcțional cele mai ridicate pe continent, cu cea mai mare mortalitate la milionul de locuitori, cu o îndatorare excesivă, pe decenii.

Românii sunt ca oricare alt popor. Dar administrația lor, colonizată de nepricepuți și de un autoritarism incult, bazat pe securism și vânzarea de funcții, i-a adus la coada Europei.

Duce țara în jos liberalismul prost înțeles, devenit azi ideologia unor neisprăviți ce distrug libertățile. Nu duce departe social-democrația gata mai nou să slăbească căutarea dreptății. Absența creștin-democrației și lacunele asumării de sine bine organizate sunt piedici în calea dezvoltării României. Duce continuu în jos diletantismul decidenților, mai preocupați de turism, de golf și de comercializări, decât de soarta țării. Aceștia au amputat capacitatea României de a-și promova vederi în lumea în schimbare de astăzi.

Așa stând lucrurile, în România de azi întrebarea „ce este de făcut?” se acutizează. Se știe prea bine că nu este este posibilă modernizarea fără democratizare și democratizarea fără unitate. Dar întrebarea „ce ne unește?” nu vine legitim decât în prelungirea întrebării „ce este de făcut pentru a readuce această țară la potențialul ei?”.

Se poate ușor constata că pe tot ce a pus mâna regimul  actual – economie, asistență socială, justiție, sănătate, educație, partide etc. – s-a stricat. Degradarea vieții, sub varii aspecte, sporește cu repeziciune, iar nemulțumirile sunt tot mai extinse printre cetățenii României. Deja, sub 15% dintre ei îi mai creditează pe cei care decid astăzi.

Dar agenda României nu se rezolvă cu lamentări. Ea se rezolvă lucid, cu schimbarea ocupării funcțiilor de decizie, reorganizare profundă și relansarea energiilor. Țara noastră are de găsit soluții la distrugerea industriei proprii și la sărăcia marii părți a populației. Ea are de înlocuit o administrație incompetentă și o justiție instrumentată. Ea are de realizat idealul din 1918 al „democrației curate”. Cum semnalează tot mai des istoricii, România are de adus sub control democratic serviciile ei secrete, care îi desfigurează din nou dezvoltarea.

Este nevoie ca de oxigen de politica înțeleasă ca servire a interesului public. României nu-i lipsesc oamenii pregătiți și devotați, dar soarta ei o decid astăzi inși slabi și cupizi, sub un vătaf ce se dovedește rudimentar și autist.

Demnitari străini și mulți concetățeni se întreabă și ne întreabă: de ce ajung pe aceste meleaguri la decizii asemenea inși? Cauzele sunt, după părerea mea, intervenția serviciilor secrete în selectarea pentru funcții, redusa preocupare a partidelor de a-i valorifica pe cei mai bine pregătiți și tradiția nefastă a pasivității din societate.

Destui sunt cei care pun întrebarea plină de speranță: „unde este elita intelectuală?” Pe bună dreptate o pun, căci toate asanările din lume au început cu inițiativa cuiva, iar elita poate schimba enorm. Nu are importanță dacă inițiatorul a ajuns la conducere – în societăți democratizate nici nu există predestinare.

În discuția despre „elita intelectuală”, mă tem însă că, în România actuală, în care meritocrația a mai rămas doar în vocabular, se vântură mai degrabă o iluzie. Ca să fiu direct, teza mea este aceea că nu putem vorbi de o „elită intelectuală” distinctă și cu rol asumat în România de azi. Putem spera că se va coagula într-o zi, dar, deocamdată, mai este de lucru.

Să ne amintim de ceea ce se ia frecvent ca reper –„elita intelectuală” a perioadei interbelice. La sfârșit s-a spus, îndreptățit, că România a fost condusă de „o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale”, din rândul căreia, chiar cei mai străluciți, erau mai interesați de căpătuieli și favoruri venite de sus (Seton Watson, Eastern Europe Between the Wars, Cambridge University Press, 1945). Evaluări apropriate au făcut cunoscători francezi și italieni, dar și cugetători români!

Azi, nu mai sunt la deciziile României brilianții. Nici nu mai este elită intelectuală conturată. Aduc în sprijinul acestei susțineri trei argumente: starea de fapt, atitudinea și consecințele.

Primul argument este al stării de fapt. În mod curent, și în România se consideră „elită intelectuală” ansamblul celor cu calificări formale, precum licență, master, eventual doctorat, sau care funcționează în poziții de universitar, cercetător, magistrat, director, diplomat. Replica este însă la îndemână: tot mai mulți dintre aceștia au o pregătire sumară și au fost ridicați pe căi și cu mijloace discutabile. Calificarea formală și funcția nu mai sunt în România indicii ale valorii. Mai ales după ce se știe cum s-au obținut unele diplome și cât de necurat s-au obținut unele funcții! Cum semnala cu un secol în urmă, dar premonitoriu, Virgil Bărbat, valoarea omului se stabilește aici mai curând după funcție și nu invers!

Totodată, este răspândită echivalarea „elitei intelectuale” cu ansamblul celor care au dobândit notorietate grație mediatizării. Or, odată cu pulverizarea meritocrației și confuzia de valori organizată din România ultimilor ani, ajung notorii mulți pseudocalificați. Unii par spontani și stăpâni pe subiecte, dar nu au o cuprindere a situației și nu au soluții, în afara alinierii la opinii conforme.

La starea de fapt descrisă astfel se adaugă un al doilea argument,  atitudinea. În România  s-a creat impresia că cei care stau deoparte, dar discută depreciativ despre „politicieni”, ar avea o optică salutară asupra evenimentelor. Aceia ar forma „elita intelectuală” veritabilă. Ei nu numai că ar fi „apartinici”, dar, în virtutea unei confuzii aflate în circulație, ar fi și „apolitici”. Nu se percepe să poți fi în afara partidelor, dar nu ai cum să fii în afara constelației politice. În fapt, și abstinența implică sprijinirea unei politici. „Apolitismul” mai trece însă, azi, în mod fals, ca semn de distincție.

Numai că, și în acest caz,  obiecțiile sunt la îndemână. Unii stau de o parte, dar de aici nu rezultă că lucrează la ceva important. De „apolitici” care nu produc mare lucru este plină lumea. Politicienii sunt cum sunt, dar este iluzoriu să se creadă că cei care îi dezavuează sunt, din acest motiv, altfel.

Probele că cei care pretind că sunt „apolitici”,  „neutri” nu oferă ceva salutar sunt numeroase. De pildă, promisiunea „operelor la sertar” s-a infirmat, relativ la ceea ce a fost înainte de 1989 și după. Nu s-au descoperit astfel de opere. Apoi, ca să rămânem în actualitate, România a trebuit să intre în reforme economice, după 1989, fără să aibă sprijinul unor analize indigene făcute până la capăt. Nici azi nu le are. Specialiști în științe și tehnologii nu au scos  un cuvânt după 1989 pentru a arăta ce este de făcut cu industria, chiar dacă industriile din domeniul lor se prăbușeau. În absența unor analize sistematice și a unor proiecte viabile ale juriștilor de vârf, reforma justiției a intrat după 2004 pe mâna unora cu pregătire îndoielnică, încât se cer făcute corecturi din greu. Acum, cei care fac cercetare științifică publică mai multe articole ISI, dar țara importă patente pe scară fără precedent. De fapt, multe contribuții ISI sunt, cum constată chiar avocații lor, de-a dreptul triviale. La comparație, contribuțiile indigene în științele experimentale nu mai ating relevanța de odinioară. Criza elaborării de monografii lămuritoare și de ediții de autori, ca și criza de traduceri de scrieri reprezentative, este mai adâncă în România decât altădată. Nu s-a scris concludent istoria contemporană a țării, iar când se încearcă, eșecul este după ușă, căci nu se explorează arhivele.

O „elită intelectuală” este legată de valori civice și morale. Când aceste valori și-au făcut simțită prezența, a fost vie dedicarea intelectualilor. Acum, tocmai acestea sunt în discuție. Tudor Arghezi întreba ironico-dramatic „unde-s caracterele?”. Este clar că tema joacă feste și în România actuală. Menționez aici doar câteva aspecte.

Un exemplu concret este recunoașterea a ceea ce au făcut alții. Destul să vezi câți inși, ba chiar partide, își atribuie înfăptuiri ale antecesorilor. Confuzia realizatorului construcției unei porțiuni de autostradă sau a unui pod cu insul care o inaugurează festiv este exemplul grotesc cel mai cunoscut.

Un alt aspect al lacunelor de caracter este ușurința cu care se minte, profitând de faptul că, odată cu trecerea timpului, oamenii uită. Un exemplu discutat a fost suspendarea președintelui în 2012. Aceasta era legală, legitimă, întemeiată și niciuna dintre forțele lumii nu emitea rezerve. S-a făcut însă imediat nefericita declarație a unui  ministru, care a amenințat că va schimba judecătorii de la Curtea Constituțională. Reacția internațională a fost instantanee. Cum să schimbe Executivul  judecătorii? La ea s-a adăugat declarația unui activist social-democrat european, care a acuzat, aiuritor, o „lovitură de stat”. În acel moment, liderii popularilor europeni au ieșit la rampă, cu potențialul cunoscut.

Recent, tocmai autorii gafei, reținută ca atare în analele timpului, declarau, falsificând lucrurile, că inițiatorii suspendării nu s-au pregătit pentru prezentarea acesteia în afara țării. Pesemne că autorii gafei nu erau pregătiți, dar restul oamenilor își cunoșteau pătimirile.

Mai găsim apoi plăcerea sadică de a-l lovi pe cel împins în dificultate. Nu mai discut exemplul lovirii unor oameni care făcuseră istorie (Iuliu Maniu, Nicolae Mărgineanu, Lucrețiu Pătrășcanu și alții) din momentul în care au fost încarcerați abuziv. Unii intelectuali au publicat atunci articole de „înfierare” a celor care nu mai aveau nici măcar șansa de a se apăra. Nu mai discut meteahna de a  considera că omul dus la tribunal este deja „penal”, cum se spune astăzi cu apetit deloc creștin. Sau meteahna de a socoti că sentințele „justiției” aservite ar fi de luat în seamă, fără a vedea felul deloc juridic cum au fost confecționate. Dar este evident că, și azi, destui  intelectuali se iau după atmosfera creată de tot felul de servicii și oficii, în loc să examineze cu capul propriu și corect faptele.

În sfârșit, e de menționat disponibilitatea devenită azi endemică de a vinde. Sunt elitiști care nu luptă pentru operă proprie, ca mijloc de consacrare și de obținere a recunoașterii. Ei acționează pentru aranjare – în interior, dar mai nou și în exterior. Culmea penibilității s-a atins atunci când exponenți ai țării au luat liste de însemnări din mâna unor lideri europeni și le-au prezentat ca imperative pentru țară sau au prezentat țara de care răspund ca una „rătăcită”. Mai nou, ca „stat eșuat”!

Al treilea argument privește consecințele – care sunt cea mai bună verificare a adevărului. În definitiv, omul performant prin ceea ce cunoaște și face în interesul public merită cea mai mare stimă. Este destul să se vadă ce a ieșit dintr-o asemenea „elită”. De pildă, poate fi veritabil universitarul când în domeniul său se prelungește înapoierea și el n-a mișcat un deget? Justiția este luată iarăși sub controlul politicii, al serviciilor secrete. Câte nedreptăți nu se săvârșesc la noi cu mijloacele acesteia! De ce protocoale secrete ale justiției și serviciilor? Este prea rară azi vocea profesorilor de drept. Se spune că diplomația este la înălțime. Dacă luăm în seamă faptul că pragurile istorice (intrarea în Uniunea Europeană, în NATO) sunt ale epocii și sunt legate de politici ale unor supraputeri, înfăptuirea diplomației rămâne modestă. În afară de devalizări de active industriale, prestigiu diminuat și profil șters, politica externă a ultimilor ani nu are de etalat ceva relevant.

O distincție ar trebui luată în serios în România actuală. Este vorba de distincția între „a fi membru al unui grup profesional” și „a te comporta ca profesionist” (Howard Gardner, Five Minds for the Future, Harvard Bussiness Press, 2008, p.129). O seamă de profesii – profesor, prelat, magistrat, jurnalist, ofițer superior, demnitar, de exemplu – pretind, pentru a fi exercitate conform sensului lor, ceva mai mult decât alte profesii. Ele pretind o înțelegere a vieții și devoțiune față de adevăr și dreptate. Oare cât de răspândite sunt acestea în jur?

„Elita” nu este posibilă fără integritate și onoare. Acestea, la rândul lor, nu pot sta pe altceva decât pe un sănătos idealism al vieții, care condiționează coeziunea persoanei și a comunității. „Elita intelectuală” este de fapt mănunchiul de personalități dintr-o comunitate care au pregătire cert competitivă, care dispun de capacitatea de a-și asuma probleme ale vieții în interes public, care au ceva de oferit celor care așteaptă vocea cunoscătorului și care se angajează cu soluții în dezbaterea publică, fie ea și inconfortabilă. Intelectuali există oriunde în lume, dar, la propriu, nu este vorba de „elită intelectuală” dacă pregătirea nu este în regulă, dacă asumarea de probleme ale comunității este defectuoasă, dacă componenții mănunchiului nu au ceva de oferit și dacă nu participă la dezbaterea argumentativă pe chestiunile vieții.

În mod firesc, chestiunea nu este acum doar de a defini „elita intelectuală”, ci și de stabili dacă suntem în prezența ei. La drept vorbind, dacă „elita intelectuală” există într-o țară, dar acea țară este adusă la declin, atunci acea elită sau nu se pricepe, sau nu se angajează. Și într-un caz și în celălalt,  o asemenea elită se demite singură.

Opinia mea este că din această dilemă se poate ieși numai diferențiind lucrurile. Înțelesul de mai sus al „elitei intelectuale”, rezultat dintr-o lungă istorie, permite această diferențiere. Putem astfel evita, deopotrivă, căderea în naivitatea de a lua „elita intelectuală” drept fapt, pe când realitatea este decepționantă, dar și în obtuzitatea de a nu vedea ceea ce avem în realitate – în acest caz, o seamă de intelectuali cu anumite performanțe și impact.

Sunt de părere că de la fapte se cuvine plecat. Personalități care au pregătire cert competitivă există în România actuală. Există și capacitatea de a asuma frământările vieții în interes public. Dar gravitatea situației în care s-a ajuns este, se recunoaște sau nu, fără precedent și nu este ieșire fără a regândi, cu competență și devoțiune, funcționarea statului, mecanismul deciziilor și valoarea decidenților. Din orice punct de vedere, chestiunea crucială acum rezidă în angajarea  personalităților existente cu soluții în dezbaterea publică argumentativă și cooperare. „Elita intelectuală” este, în ultimă analiză, chestiune de pregătire, de convergență de personalități și de manifestare a pregătirii în interes public.

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a