Publicat: 21 Noiembrie, 2020 - 22:28
Share

Am stat cîndva la masă în fața unui actor cunoscut. Jucase mai mult roluri negative. Într-un film făcuse un rol de groază, în altul, de ofițer fascist. Într-o piesă a jucat chiar rolul criminalului. Culmea, la masă omul rîdea molipsitor, spunea bancuri și avea un haz nebun, neobosit și degaja un aer nespus de prietenos.  Ce mai, bun de pus pe pîine! La cîteva minute, nu m-am mai putut abține și i-am împărtășit surprinderea mea.

– Domnule, eram gata să te înjur și cînd colo mă cucerești și sunt gata să îți cer iertare pentru că te-am judecat nedrept.
Și el mi-a mulțumit pentru compliment și a adăugat cu un surîs superior:
– Mi s-a mai întîmplat să mi se spună asta. Rolurile mele i-au păcălit pe mulți!

Mult mai rău m-am simțit însă cînd am descoperit că un om care îmi plăcuse o vreme se comportă ca o lepră, că are trăsături de oportunist flămînd, de egoist împuțit.
– Îți aduci aminte ce om extraordinar era?
Cu întrebarea aceasta am început de multe ori o discuție despre un ticălos. Ea mă paraliza cel puțin pentru cîteva clipe. Parcă aș fi fost vinovat de o schimbare a mea. Parcă aș fi trădat pe cineva, parcă aș fi alunecat periculos pe o gheață subțire a caracterului. Adică un om în care am crezut, pe care l-am admirat, pe mîna căruia eram gata să mă las, acum, pe neașteptate, mi se pare că este un nemernic. Doamne, Dumnezeule, cum s-a mai schimbat! Sau Doamne, ce se întîmplă cu mine? Ieri-alaltăieri eram aproape de o prietenie cu el. Iar acum mă îngrozește! Mă uit la el și nu îmi vine să cred. Arată cu totul altfel. Nasu-i atîrnat este borcănat și lung. Parcă și puțin înclinat spre dreapta. Și respiră greu, fornăit, ca un porc în paie. Iar gura-i este mărginită de buze subțiri, încrețite, de om rău. Și ochii îi clipesc rar, de parcă ar împunge lame de cuțit gata să spintece. Mă simt ca în preajma unui pericol. Mai-mai să o iau la fugă ca să găsesc un loc în care să scap. Numai amintirea omului frumos pe care îl știu mă mai ține locului. Contrariat, prostit și descumpănit rămîn încremenit minute întregi mai mult ca să-mi închei socoteala cu mine însumi. Și îmi zic în sinea mea:

– Cum mama Dracului am putut să văd o minune de om în pocitania asta periculoasă?

Nu se poate să nu fi trăit și alții o asemenea stare contradictorie, perplexantă. Prima dată este mai șocant. Pe urmă te obișnuiești. Te întîlnești cu al doilea om care a stat ascuns atîta vreme într-unul singur. Și n-ai încotro, trebuie să recunoști că arată altfel. De multe ori te învinovățești singur. Te mai și suspectezi de lipsă de fler, de neatenție sau chiar de slăbiciuni mai adînci.

În anii 90, cînd ne strîngeam în Piața Universității, am cunoscut o mulțime de entuziaști de toate vîrstele și profesiile. Redacția revistei Expres era improvizată în două camere din spatele clădirii Arcub de pe strada Batiștei și toată ziua ne învîrteam prin Piață. Uneori ne întindeam cu orele la povești și așteptam să înceapă discursurile din balcon. Toți visam la o lume nouă, eram optimiști și înjuram de mama focului la comuniștii din FSN.

A fi jurat că suntem prieteni și că ne leagă aceleași aspirații. Din două-trei vorbe legam o discuție și ne apropiam unii de alții cu o ușurință dezarmantă.Uneori intram în vorbă, așa, hodoronc-tronc, chiar fără să ne spunem ”bună ziua” și continuam minute în șir, chiar ore întregi, vorbind despre lucruri mari, despre țară, Europa, America, democrație, libertate etc. Adică despre valori importante care ne uneau într-o clipă. O vorbă bună, o judecată dreaptă ni se păreau ca o bucată de cer. Nu peste mulți ani, pe unii i-am reîntîlnit pe cine știe unde, prin diferite instituții. Nu mai arătau la fel.

Unii dintre demonstranții din Piața Universității au apărut prin guvernul CDR. Nu mai arătau la fel. Prinseseră un soi de importanță, de morgă stupidă. Nu mai aveu timp de povești, le știau pe toate, își măsurau cuvintele și se încruntau gînditor ca niște demnitari proecupați și suspicioși. Ba atunci cînd am mai scăpat cîte o ironie într-un articol despre ei m-am trezit întîmpinat cu o privire disprețuitoare și cu un salut rostit cu jumătate de gură. Uneori chiar fără.

Atunci am avut sentimentul că puterea începe să urîțească omul, să-l închidă, să-i răpească din frumusețe și să arate o altă față. Nu doar caracterul unora părea schimbat, ci și anatomia. Defectele fizice ieșeau la vedere parcă mai puternice, ca niște negi care se umflă și înegresc în cîteva ore. Nu l-am văzut bine? M-am înșelat? S-a schimbat el atît de tare? Cum de-și ascunsese urîțenia atît de bine și cît de naiv am putut fi?

Viața m-a învățat că același om arată diferit în funcție de împrejurări. Mai exact spus, în funcție de cauza pentru care luptă, de idealul pentru care se jertfește, de valorile morale pe care își rînduiește viața. Și omul cu defectele fizice stridente pare frumos cînd slujește o cauză nobilă, cînd apără un nedreptățit, cînd se bate pentru un adevăr. Cînd se sacrifică sau își rupe din sărăcia lui să ajute un semen aflat la încurcătură începe să aibă ceva măreț, de erou chiar. Capătă o frumusețe dumnezeiască. Și de îndată ce se lasă dominat de slăbiciunile sale sau se înhamă la regulile unui clan sau grup de putere începe să se urîțească. Și din clipa în care dă să susțină lucruri comandate, în care nu crede, din clipa în care se depărtează de valorile morale care au ținut lumea pe temelii și pentru care a renunțat să lupte începe să-și etaleze urîțenia.
În slujba binelui, omul este frumos și mîndru. În bandă și copleșit de ambiții nu-i decît un animal urît și diform care începe să pută!

Topic: 

Format: