Publicat: 30 Octombrie, 2015 - 19:11

Motto: „Nu spera cand vezi miseii/La izbanda-ti facand punte./Te-or intrece nataraii /De de ai fi cu stea in frunte./ Tema n-ai! Cata-vor iarasi/ Intre dansii sa se plece./ Nu te prinde lor tovaras./ Ce e val ca valul trece.”

1. Razboi pentru pace 

Cu peste un deceniu in urma, spuneam ca un nou razboi mondial nu este exclus si ca, dimpotriva, faptele noastre – ale conducatorilor si condusilor la un loc – ne imping foarte probabil acolo, contrar dorintelor noastre. Atunci multi m-au privit ca pe un smintit. Astazi aproape toti comentatorii politici afirma ca cel de al treilea razboi mondial a inceput. 

Ca si in cazurile precedente, in spatele evenimentelor locale cu caracter accidental, ceea ce este cu adevarat in discutie este ordinea mondiala; adica modul de distributie si organizare a puterii in asa fel incat exercitiul acesteia sa garanteze pacea. 

Da. Este un alt razboi mondial care se poarta pentru… pacea mondiala. O pace care va fi, ca intotdeauna, pacea invingatorului. La fel ca in trecut, cu greu se va putea sti insa cine este adevaratul invingator. 

2. SUA si Rusia – aliatii-inamici globali 

Asupra naturii evenimentelor consensul este, deci, aproape total: avem de a face cu un razboi implicand intreaga planeta. Observatorii se afla in divergenta cu privire la identitatea partilor adverse implicate in confruntare. Majoritatea – in fruntea careia, la noi, se plaseaza domnul Sorin Rosca-Stanescu – sustine ca principalii protagonisti ar fi SUA si Rusia. Cele dintai conduc tabara euro-atlantica (in principal membrii NATO si UE) iar cea din urma o coalitie mai complexa si oarecum mai fluida adunand in principiu pe membrii BRICS, pe cei ai Grupului de la Shanghai si pe cei ai Uniunii Euroasiatice (un fel de spatiu euro-asiatic extins). Asadar am avea de a face cu o alta batalie dintre Vest si Est, dintre Occidentul euro-atlantic si Orientul euro-asiatic; mai mult sau mai putin intre aceiasi combatanti care s-au ciocnit in Razboiul Rece. 

O minoritate – din care si eu fac parte – crede ca, cel putin in aceasta etapa, razboiul se duce intre Nord si Sud. Intre Nordul de traditie crestina si Sudul de traditie musulmana, fiecare purtator al unui alt model de ordine mondiala. Aceasta este contradictia principala. 

Intr-adevar, ca urmare a lipsei unui acord de pace care sa fi pus cu adevarat capat Razboiului Rece, ea se suprapune peste un conflict rezidual opunand Estul si Vestul. Acesta este insa o contradictie subsidiara a lumii contemporane care in spatele aparentei conflictuale perpetueaza insasi esenta vechii ordini bipolare, cand, paradoxal, razboiul era cheia pacii; un fel de substitut al pacii fara de care pacea inceta.  

Tocmai aceasta realitate reziduala ii face pe multi sa spuna ca daca lupta nu se da intre Vest si Est, ea nu se da de loc; caci singurele forte relevante a caror opozitie determina dinamica ordinii sau dezordinii globale ar fi aceleasi cu cele care au dominat istoria secolului al XX-lea. Ceilalti actori ar fi nu doar secundari ci si nerelevanti la nivel mondial, de cand Imperiul Otoman a devenit definitiv si exclusiv un capitol in cartile de istorie. 

Asadar un razboi mondial intre Nord si Sud nu ar putea izbucni din lipsa de combatanti. Ceea ce vedem ca se intampla in Siria, Irak, Afganistan sau in Nordul Africii ar fi doar niste ciocniri cu semnificatie exclusiv locala. Acestea prilejuiesc, cel mult, o competitie indirecta dintre protagonistii Vestului si Estului in incercarea lor de a-si limita reciproc spatiul de miscare. Cam asa cum se intampla in jocul de Wei Qi; si cum se intampla in Razboiul Rece. Posibilitatea ca respectivii protagonisti sa se intalneasca direct in asemenea conflicte locale da masura riscului transformarii accidentale a acestora intr-un conflict global. 

Razboiul din Siria ar fi, deci, global sau parte a unui razboi global numai pentru ca si numai daca Rusia si SUA stau fata in fata. Daca ele ar sta umar la umar nu ar mai fi razboi ci numai o… „pace armata”. 

O asemenea teza, care sustine ca razboiul poate fi de impact mondial numai atunci cand SUA si Rusia se afla in tabere diferite, este gresita. Ea ignora si lectiile trecutului si realitatile prezentului. Sustinatorii ei nu se pot detasa de reflexele dobandite in siajul experientei proprii traite in intervalul mult prea scurt al ultimei jumatati de veac. 

3. Locul Sudului la masa puterii globale 

Orice ordine mondiala se strica atunci cand la masa celor care si-au impartit puterea apare un oaspete nou si nepoftit. Acesta vine si isi cere tainul, intrucat pe de o parte, este flamand, iar pe de alta parte, crede a fi adunat suficiente mijloace spre a-si impune prezenta. Aparitia lui, daca nu poate fi respinsa, conduce la redistribuirea puterii si la reorganizarea consumului – adica a exercitarii – ei. 

Asa s-a intamplat atunci cand in ordinea lumii, convenita de europeni dupa razboaiele napoleoniene si bagata pe gat tuturor celorlalti, a aparut Germania. Nevoia de a acomoda vechea ordine cu noile pretentii germane a dus la razboi mondial. 

Emergenta Germaniei ca „mare putere” s-a produs in contextul conflictelor cronice dintre puterile consacrate, apte totusi a mentine pacea prin mecanismul echilibrului westphalian. Mai slaba decat acestea din urma coalizate, Germania a pierdut razboiul din punct de vedere tactic de doua ori la rand. Ordinea contestata de ea s-a prabusit insa cu totul. Invinsa tactic Germania a castigat strategic. Astazi ea domina UE si cauta o alianta cu Rusia spre a scoate Europa de sub tutela principalului superjucator global al momentului, SUA. 

Ordinea Razboiului Rece s-a bazat pe „echilibrul terorii”. Acesta a fost garantul pacii mondiale. Razboiul Rece s-a incheiat – sau mai degraba, s-a intrerupt – prin renuntarea la mecanismul amintitei garantii fara ca o ordine succesoare sa fi fost convenita intre beligeranti. Ordinea spontana post-bipolara, unilateral definita de Occident (mai exact de SUA), nu este viabila. America se dovedeste prea slaba spre a consacra o „pax americana” iar Occidentul prea dezbinat spre a proclama o „pax euro-atlantica” macar in emisfera nordica. De aceea litigiul dintre SUA si Rusia, dintre liberalismul american si nationalismul rus, dintre Vestul inegalitarist si Estul egalitarist, se deruleaza mai departe ca umbra a unei ordini apuse. 

La finele secolului al XX-lea ordinea bipolara nu a fost tulburata de nasterea unei noi superputeri ci de disparitia – sau poate doar de oboseala temporara – a uneia dintre puterile batrane, Rusia sovietica. Disputa actuala dintre puterea renascuta a Rusiei – sau cel putin tresarirea de orgoliu velicorus - si puterea decadenta a Americii, nu pune problema unei noi ordini care sa redistribuie resursele globale de putere, in suma constanta, spre a face loc unui nou titular de putere. Ea vizeaza doar adecvarea vechii imparteli intre vechii jucatori la noile realitati ale scenei westphaliene traditionale. In masura in care acesta este un razboi mondial el este doar un ecou tarziu al unei ordini in care pacea decurgea din egalitatea armelor. Adevaratul razboi mondial – cel de al treilea – este altul.

 4. Ordinea bipolara moare in razboiul cu terorismul 

In 1998 am publicat un articol intitulat „Rusia si SUA in razboi cu terorismul”. Conceptul de „razboi cu terorismul” avea sa fie consacrat abia dupa 2001, cand a fost formulat de Presedintele George W. Bush in legatura cu atacul terorist pe pamant american din 11 septembrie. 

Intr-o serie de articole publicate in 2008-2009, observam ca insistentele SUA – in opozitie cu Germania – de a extinde NATO in Caucazul de Sud, vor impinge Rusia la o contralovitura care avea sa modifice arhitectura geo-strategica in regiunea Marii Negre, sa scindeze Occidentul si sa ii dovedeasca impotenta. Intr-adevar, la scurt timp, vest-europenii au cedat de facto Abhazia si Osetia de Sud, Moscovei. 

In fine, in mai multe luari de pozitie din 2011-2013, denuntam jocul la mai multe capete al Germaniei in chestiunea ucraineana. Pe de o parte, sub cuvant ca reformele interne sunt insuficiente, Germania tinea Ucraina departe de UE, impingandu-o spre Rusia. Pe de alta parte, acuzand interventia Rusiei in Ucraina, Berlinul alimenta temerile Washingtonului cu privire la subminarea echilibrelor geo-strategice in Europa orientala. Pe de a treia parte, Berlinul negocia cu Moscova un nou Pact Ribentropp-Molotov privind partajarea Europei centrale. Era limpede ca se merge spre razboi civil si dezmembrarea Ucrainei si astfel spre repunerea in discutie a arhitecturii de securitate din Europa de Est si de Sud-Est (inclusiv la Marea Neagra). 

Criza ucraineana – sustineam atunci – era si este criza ordinii mondiale post-bipolare; mai exact criza unipolarismului american esuat in dezordinea pluripolarismului global asimetric. Adaugam, insa, ca, fiind vorba despre adversari cu origini culturale comune, respectiva criza are posibilitatea de a se rezolva rational prin negocieri; negocieri de pace prea mult amanate, care sa puna cu adevarat capat Razboiului Rece. Aceasta in timp ce la Sud, acolo unde „razboiul cu terorismul globalizat” izbucnise inca in 1998, se ridica adevaratul adversar comun al celor doi competitori din Nord: fundamentalismul islamic ca expresie radicala cu inclinatii violente a modelului musulman de ordine mondiala. Eram convins ca, in cele din urma, Estul si Vestul isi vor uni – vor fi obligate sa isi uneasca – fortele impotriva acestui Sud. Asta se intampla acum sub ochii nostri, inca derutati de jocul de umbre si lumini al baletului politicianist. Neinhumat cum se cuvine de combatantii sai, Razboiul Rece isi va da duhul in „razboiul cu terorismul global”; sau cel putin acesta ii va pune ultima lopata de pamant in cap. 

5. Concursul modelelor, jocul intereselor si raporturile de putere 

Sa fim bine intelesi. Sudul nu este diabolic si Nordul angelic. Condamnat in ordinea Nordului la un esec perpetuu, Sudul nu mai poate accepta suprematia acestuia. Atat timp cat ordinea respectiva este vinovata de decaderea sa, Sudul cere loc la masa superdecidentilor lumii si acceptarea ordinii islamice. Universalismul islamic este raspunsul la provocarea universalismului occidental. 

Cand Rusia reproseaza Occidentului ca modul sau de a conduce lumea a generat un dezastru geo-strategic maxim, ea nu are in vedere doar „pacatele” Vestului in relatia sa cu Estul ci si – poate, mai ales – erorile de calcul, narcisismul, lacomia si iresponsabilitatea prin care ordinea occidentala (in special americana) a impins la disperare Sudul, permitandu-i totodata – prin chiar energiile descatusate de aceasta disperare – sa se afirme ca o putere emergenta capabila sa ameninte eficient pacea Nordului si a intregii lumi, in ansamblul lor. Moscova sustine ca jocul la doua capete facut de Washington cu Statul Islamic a condus nu doar la perturbarea echilibrelor strategice din Orientul Mijlociu ci si la punerea intregii Europe sub presiunea unui val migratoriu care ar putea-o destabiliza grav din punct de vedere social, economic, cultural si politic. Primele semne incep sa apara. De aceea Rusia propune rituos Occidentului sa reconstituie coalitia formata spre a se opune pretentiilor Germaniei naziste la o noua ordine mondiala. 

Lipsa unei organizari politice coerente a puterilor Sudului nu trebuie sa ne induca in eroare. Familia musulmana a cunoscut totodeauna divizari interne – confesionale si geostrategice. Fara a face comparatii fortate, nici axa Berlin-Roma-Tokyo nu era cu mult mai coerenta decat grupul marilor puteri islamice de azi care include Turcia, Arabia Saudita si Iranul. Statul Islamic nu este o putere emergenta in sens clasic. El constituie un mar al discordiei in chiar cercul arabo-musulman. Cu toate acestea, daca nu are forta de a impune lumii ordinea musulmana el poate fi suficient de puternic spre a da o lovitura de moarte universalismului euro-atlantic si ordinii neo-westphaliene a Nordului. In atare context nu ISIS ci Turcia, intoarsa spre propriul trecut imperial, ar putea proclama o ordine neo-otomana, pretinzand includerea in constelatia puterilor globale a unei componente islamice asociate la „guvernarea” globala. 

Ce se va intampla in continuare? Ce s-a mai intamplat si altadata. Adversarii din Nord isi vor depasi neintelegerile – fie si numai pentru o vreme – spre a se uni impotriva Sudului. Indiferent de cel care va invinge, o parte dintre invingatori vor cauta aliati in randurile invinsilor pentru a ingradi astfel pretentiile fostilor aliati alaturi de care au obtinut victoria. In final omenirea va cunoaste o alta ordine. Care va fi aceea? Ramane de vazut. Sigur este ca, atat pentru a se uni in lupta cu Sudul cat si pentru a conveni asupra unei ordini postbelice, marile puteri ale Nordului vor sacrifica interesele micilor puteri. Printre acestea se gaseste si Romania. O Romanie care altadata stia sa se salveze balansand intre cei mari.  

Topic: 

Format: