Publicat: 11 Ianuarie, 2012 - 00:05

Nu e pentru nimeni un secret că România a parcurs 45 de ani de comunism şi dictatură, în ultima perioadă chiar de tipul celei din Coreea de Nord, timp în care propaganda de partid a făcut tot ce a fost posibil pentru cultul personalităţii celui sortit să conducă naţiunea.

S-au luptat din răspunderi prin aceeaşi păcătoasă propagandă să urâm proprietatea, să mergem la muncă doar ca să avem de unde veni, să ne urâm aproapele, să ştim că suntem permanent sub observarea „organului” - în cazul nostru celebra „Securitate” - şi să ne rezolvăm orice problemă, oricât de minoră ar fi fost, cu gândul la „Conducătorul iubit”. Orice mişcare din viaţa ta, bună sau rea, se datora mult-stimatului Dictator.
Întreaga mass-media era angajată întro propagandă mincinoasă, păguboasă, în slujba exclusivă a marelui conducător şi gata de ripostă la orice încercare a membrilor societăţii de a se revolta sau de a critica puterea.

Opiniile şi părerile lui nu numai că nu erau contrazise, ci erau puse imediat în operă de toţi slugoii care îl conseiau şi făceau tot ce e posibil din lume să  ducă la bun sfârşit dorinţele şi nebuniile unui despot ajuns vremelnic la puterea statului.

În 45 de ani acest popor a avut, pe lângă Dictatorul Ceauşescu şi minunata lui soţie, Elena, un partid unic - PCR-ul -, Parlament, Guvern, Justiţie, reprezentată de Parchete, Judecătorii, Tribunale, Curţi de Apel, Poliţie care, e drept, se chema miliţie, armată şi desigur servicii de informaţii reunite în marea, apriga şi neiertătoarea Securitate.

Ce vreau să relev cu asta este că de fapt Statul comunist funcţiona pe sistemul „comanda la nebun”,  pionii-executanţi având grija supremă să-şi trăiască viaţa în linişte şi obedienţa totală,  ca nu cumva să fie sesizaţi cu excese de orice fel, evitau să-şi facă o casă, să-şi cumpere mai mult de o Dacie, să meargă foarte des la restaurant sau în concedii. Despre vacanţe exotice nici nu putea fi vorba în acea perioadă. La ce bun aşa viaţă ? – ar zice tot ei acum !!!

Zi de zi aceşti „enoriaşi ai cetăţii”, prin atitudinea şi comportamentul lor de slugă conştiincioasă, nu au făcut altceva decât să susţină şi chiar să consolideze un sistem, cel comunist - căci despre el este vorba, care a ajuns să fie mai târziu, după o revoltă cu pierderi umane, condamnat public şi declarat ilegal, inuman şi criminal.

După cum se ştie, mai devreme sau mai târziu vine şi ziua scadenţei pentru toate relele pe care le faci în viaţă, rele care nu rămân nepedepsite niciodată, şi asta aici, pe pâmânt, nu în lumea cealaltă. Si iată-ne în momentul 22 Decembrie 1989, când, atât Ceauşescu, cât şi academiciana de renume mondial Elena, au fost părăsiţi de toţi cei care le-au clădit soclurile pe care se instalaseră şi se credeau veşnici şi nemuritori.
Dar momentul final l-au trăit în ziua de Crăciun a aceluiaşi an de graţie 1989, când diavolii aceştia, monştri umani, care ne-au chinuit vieţile atâta amar de vreme şi ne-au făcut să ne ploconim la ei ca la nişte divinităţi, şi-au primit pedeapsa divină, fiind la propriu ciuruiţi de gloanţele celor care până mai ieri îi adulau şi zeiificau aproape zilnic.
Tot acest sistem creat în zile, săptămâni, luni şi ani de chin, obedienţă, drame umane, lipsire de demnitate şi libertate, s-a năruit ca un castel de nisip în câteva ore, fără regrete din partea nimănui, nici măcar a acelora care erau în fruntea „bucatelor”, care dintrodată au devenit amare şi chiar otrăvitoare.

Ce e cu totul paradoxal şi uneori greu de explicat, e faptul că întrun fel sau altul nimeni din imensa armata de oameni care au făcut tot ce le stătea în putinţă să susţină sistemul comunist şi dictatura şi care nu au avut bunul simţ să se considere măcar „pătaţi” dacă nu răspunzători pentru nemerniciile pe care le-au produs chiar ei, astfel dovedind o imensă laşitate din dorinţa, poate de înţeles, ca lor şi familiilor lor să le fie cât mai bine şi să nu li se întâmple nimic care să le pericliteze existenţa şi viaţa.

Ei toţi, fie că fuseseră foşti torţionari, fie că ridicaseră mâna în Marea Adunare Naţională să-l aleagă şi susţină pe dictator, fie că făceau parte din camarila lui sau din propriul lui guvern care puneau în aplicare necondiţionat orice dorinţă şi demenţă a celui care le era „tătuc”, fie că ieşeau ei sau îşi puneau copiii lor să iasă pe străzi în frig, să-i aplaude pe odioşii conducători, nu s-au considerat niciodată vinovaţi pentru propriile lor fapte şi atitudini.

Toţi, dar toţi, la unison, indiferent de instituţiile din care au făcut parte până în Decembrie 1989, nu au găsit decât un singur şi unic vinovat – vinovatul de serviciu -  în persoana celui pe care, până ieri, îl glorificau şi îi pupau picioarele, „Ceauşescu”.

Mai târziu au mai găsit un vinovat, că, vezi Doamne, nu ar fi făcut el atâtea atrocităţi de unul singur, ci cu aportul major al  odioasei lui soţii, Elena, până mai ieri mamă eroină, inginer, doctor, academician, mult iubită şi stimată prim-viceprim ministru etc., în timp ce ei nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le-a mirosit !