Publicat: 14 Februarie, 2016 - 13:17

Formarea Grupului de la Viszegrad la începutul anilor 1990, a fost expresia concretă a unei concepții prevalente la acea dată asupra formulei de împărțire a puterii la nivel global, după dispariția ordinii bipolare. De aceea evenimentul respectiv trebuie analizat cu toată atenția.

1. Orice ordine este o formulă de împărțire a puterii între operatorii politici, precum și de conservare a acelei împărțeli, în așa fel încât raportul de putere rezultat să garanteze menținerea păcii. Starea naturală a lumii este caracterizată prin multipolarismul puterii asociat cu asimetria polilor de putere, ceea ce duce la haos și la confruntare. A pune ordine în acest haos înseamnă a înlocui o atare stare naturală cu una bazată pe un proiect politic impus de jucătorii cei mai puternici sau convenit între ei.

Care este împărțirea aptă a menține cel mai bine pacea? Fără a teoretiza prea mult, se poate vorbi de două ipoteze principale. Una este cea a echilibrului de putere, cu două variante – a echilibrului dinamic și a echilibrului static. Alta a dezechilibrului absolut – adică a unipolarismului.

Sistemul bipolar a verificat prima ipoteză. Blocul comunist și cel capitalist s-au contrabalansat creind un echilibru al terorii care a asigurat pacea pentru aproape o jumătate de secol. Echilibrul a fost unul static, întrucât blocurile au avut, în principiu, o geometrie fixă; cel puțin în ceea ce privește compoziția principalelor alianțe militare – NATO și Pactul de la Varșovia. Pentru a face față puterii ruso-asiatice, SUA, superputerea simetrică URSS, a trebuit să creeze o coaliție transatlantică sau euro-atlantică.

Teoria echilibrului s-a aplicat cu mare măiestrie după războaiele napoleoniene, care devastaseră Europa, prin sistemul conceput la Congresul de la Viena (1815). Acolo nu s-au creat blocuri sau alianțe fixe. Grantarea echilibrului între puteri a fost realizată printr-un mecanism de ajustare a geometriei alianțelor după nevoi. Așa s-a asigurat pacea în Europa pentru aproape un secol, evitându-se reluarea proiectului de echilibru global promovat de Napoleon I, care ar fi trebuit să contrapună un bloc continental paneuropean, blocului puterilor maritime având în centrul său, la vremea respectivă, Marea Britanie.

Napoleon Bonaparte considerase că ordinea lumii fiind dictată de Europa, pacea în Europa determină pacea globală. În ceea ce o privește, pacea europeană nu se poate baza decât pe echilibrul dintre blocul continental și cel maritim. De aceea Imperiul habsburgic și cel țarist trebuiau să se integreze într-un corp geostrategic comun cu Imperiul Francez. Contestând cu succes această abordare, Rusia a determinat eșecul proiectului napoleonian, făcând astfel jocul Angliei sau al Imperiului britanic (în care soarele nu apunea niciodată).

Teza echilibrului de putere ca garanție a păcii a cunoscut însă un eșec monstruos odată cu izbucnirea Primului Război Mondial (prelungit prin cel de al doilea). Echilibrul static dintre cele două alianțe cu geometrie fixă opuse – Antanta și Puterile Centrale – s-a dovedit incapabil să descurajeze războiul. Dimpotrivă, sentimentul fiecărei părți că ar putea prevala asupra celeilalte în condițiile unei relative parități de putere aparent ușor de răsturnat, a împins Europa și, odată cu ea, întreaga omenire într-un război cuprins între treizeci de ani, potrivit unora, șaptezeci și cinci de ani, potrivit altora și chiar o sută de ani, conform unei a treia școli de gândire.

Acest eșec a dat apă la moară teoriei unipolarismului. Potrivit acesteia, echilibrul de putere, fie el static sau dinamic, este instabil, fragil, precar și în consecință el ar favoriza războiul mai degrabă decât să îl înlăture. Pacea armată a Războiului Rece ar fi doar o excepție de la regulă, explicabilă prin impactul psihopolitic al armamentului de distrugere în masă ( în special cel nuclear) cu care erau dotate superputerile globale. Cum „perfecționarea” acestui armament face imposibilă recurgerea la el, supereficiența sa făcându-l inacceptabil chiar pentru cel care îl deține, întoarcerea la armamentului convențional, precum și opțiunea pentru mijloacele de confruntare soft, impun asigurarea păcii prin apelul la un „jandarm mondial”. Eficiența acestuia este cu atât mai mare cu cât diferența între puterea lui și puterea celorlalți jucători este mai mare.

În speță, s-a susținut că după încetarea Războiului Rece omenirea s-a bucurat de pace, oamenii de drepturi iar comerțul de libertate numai datorită faptului că orice încălcare a acestor valori ar fi primit imediat sancțiunea corectivă a SUA – un „imperiu necesar”, singurul în egală măsură interesat în promovarea valorilor respective și capabil să le apere. Admițând prin ipoteză această teorie, trebuie să observăm, totuși, că unipolarismul este încă și mai instabil decât echilibrul puterilor. Istoria recentă o dovedește; dar nu numai ea.

Nici un imperiu nu poate rezista la infinit dacă pentru paza ordinii globale și garantarea securității acesteia, ajunge să cheltuiască, o vreme prea îndelungată, cu mult mai mult decât poate cheltui pentru dezvoltarea internă. Atunci când costurile universalimsului depășesc valoarea rentei imperiale, imperiile se prăbușesc. Este și cazul Americii, astăzi obligată să renunțe la unipolarism dacă dorește să își salveze rolul de putere globală – printre alte puteri.

2. Cu aceste precizări ne putem întoarce la Grupul de la Viszegrad, creat la începutul anilor 1990 odată cu nașterea unipolarismului american și, fără îndoială, menit a-i servi.

În aceeași perioadă, un ochi suficient de perspicace și un analist cu suficientă capacitate de anticipare, ar fi putut sesiza, mai ales după reunificarea germană, o mișcare a principalelor puteri continentale vest-europene vizând ieșirea de sub tutela americană. Mai pe șleau spus, se dorea expulzarea SUA din Europa. Ceea ce, potrivit teoriei echilibrului de putere, atât de dragă europenilor, făcea obligatorie apropierea de Rusia.

Numai așa se putea instaura o ordine postbipolară în care vechiul bipolarism ideologic al Războiului Rece era substituit printr-un bipolarism nou, geostrategic. Lupta și unitatea dintre „stat” (comunist) și „piață” (capitalistă) urmau a fi înlocuite prin echilibrul contradictoriu dintre „uscat” (germano-rus) și „mare” (anglo-americană).

Americanii vizau, așadar, să își impună unipolarismul în succesiunea bipolarismului defunct. Europenii urmăreau construcția unui bipolarism după bipolarism. Pentru ambele proiecte Grupul de la Viszegrad era distribuit într-un rol pasiv. El trebuia să fie obiect iar nu subiect al geopoliticii de după Războiul Rece.

Integrând grupul de la Viszegrad în spațiul euro-atlantic America avansa, prudent dar în termeni reali, pe terenul aparținând altădată sferei de influență ruse, către statutul de unică superputere în ordinea unipolară. Oprindu-se la frontiera estică a Grupului de la Viszegrad, Germania și Franța (nu însă și Marea Britanie) oferea Rusiei (desprinsă de și din URSS) un partaj și o linie de demarcație care, pe de o parte, realiza un echilibru de putere între ele, între vestul și estul european, iar pe de altă parte, pe baza acestui echilibru, deschideau calea unei coaliții continentale de la Lisabona la Bering, opusă puterii americane sau anglo-saxone.

Abandonându-și coloniile (sub Mihail Gorbaciov) și imperiul (sub Boris Elțin), Rusia, epuizată de tensiunile și costurile ordinii bipolare, urmărea transformarea bipolarismului în tripolarism. O reîncarnare a echilibrului strategic, de astă dată cu trei poli: America, Europa, Rusia. Moscova acceptase dezintegrarea URSS cu speranța integrării ei într-o nouă ordine euro-atlantică extinsă la est de Urali până la Pacific. La începutul anilor 2000, Vladimir Putin încă mai spera la succesul unui asemenea proiect. (Aceasta este concluzia la care am ajuns din conversațiile cu cei trei lideri ruși și consilierii lor.)

Obișnuită (din cel de la Doilea Război Mondial și din Războiul Rece) să discute chestiunile legate de echilibrul strategic global cu SUA și nedorind, desigur, nici să negocieze cu americanii prin intermediul Germaniei sau Franței, Rusia post-sovietică, așa cum făcuse cu Napoleon, a refuzat o alianță continentală. În locul creerii unui bloc continental paneuropean a preferat un aranjament americano-rus, în condițiile în care avansul american limitat la Grupul de la Viszegrad îi părea rezonabil și gerabil. Un asemenea aranjament se potrivea mai bine cu ideea unei ordini trilaterale, Germania (sau Europa occidentală) urmând să rezolve singură problema scoaterii Americii din Europa (de Vest). Probabil că aceasta a fost eroarea de calcul a Moscovei.

Opțiunea pentru o ordine mondială tripolară bazată pe o înțelegere între SUA și Rusia – respectiv opțiunea pentru transformarea bipolarismului în tripolarism prin includerea în joc a Comunității europene, eventual extinsă cu Grupul de la Viszegrad, consecutiv „eliberării” Europei de est și “emancipării” celei de vest – a rămas singura valabilă la Moscova, atât timp cât Washingtonul nu a dus prea departe, îmbătat de tentația unipolarismului, marșul său prin Balcani spre Marea Neagră, Caucazul de Sud și Marea Caspică (sub administrația Clinton) și prin Bulgaria și România, spre Ucraina și statele baltice (sub administrația Bush Jr.). Când SUA s-au apropiat prea tare de frontiera rusă, trecând „linia roșie” reprezentată de frontiera fostei URSS, Rusia trecut la formula unui nou bipolarism, de astă dată fundamentat pe un nou Pact Ribbentropp-Molotov.

În acest nou context, rolul pasiv al Grupului de la Viszegrad nu a mai corespuns nevoilor geopolitice ale Americii. Evitarea formării unui bloc european ruso-german are nevoie de o Europă centrală puternică și activă, formată din state suverane funcționale.

3. Paradoxul este că, în concret, „renaționalizarea” și „reactivarea” statelor Grupului de la Viszegrad nu servește nici Germaniei și nici SUA, ci numai Rusiei.

Pentru proiectul unei „Europe germane” ca parte a unui bloc continental germano-rus de la Atlantic la Pacific, este necesară o Europă centrală și orientală adinamică și „internaționalistă”, lipsită de identitate, agendă și ambiții naționale. Aceasta nu contravine intereselor ruse.

Pentru SUA, în schimb, crearea unei zone care să nu se lase strivită de cleștele ruso-german presupune popularea Europei centrale și orientale cu state capabile de rezistență în apărarea unei ordini mondiale (americane). Este vorba despre acea ordine care exclude apariția amintitului bloc continental și împingerea Americii în ocean. Dacă suveranitățile renăscute sunt, însă, rusofile emergența respectivului bloc este facilitată în loc să fie împiedicată.

Or, tocmai asta se întâmplă în prezent. Ungaria, Cehia și Slovacia își văd satisfacerea intereselor naționale alături de Rusia mai degrabă decât alături de America. Numai că asta aduce Rusia la granița cu Germania ceea ce crează îngrijorări și la Berlin, balanța puterii în cadrul Marii Europe euro-asiatice ajungând să încline prea mult în favoarea Moscovei.

Singurul stat membru al Grupului de la Viszegrad fundamental rusofob (și totodată germanosceptic) este Polonia. Ea este însă, pe de o parte, prea vulnerabilă în strânsoarea îmbrățișării ruso-germane iar pe de altă parte, mai înclinată să implice America în aventuri geopolitice locale antiruse decât să se inserze util în strategia regională americană. Or, America dorește să integreze Rusia într-o ordine globală aptă a-i asigura liniștea în Europa și a-i acoperi spatele în „campania” sa din Pacific, iar nu să pornească un război cu Rusia. Din acest punct de vedere Polonia este un aliat prea izolat geostrategic și prea năbădăios psihopolitic. În plus ea este izolată și de România prin „pana” ucraineană.

Astfel ne-am întors oarecum la anul 1939. Germania și Rusia sunt într-o relație dulce-amară în încercarea de a crea un bloc continental care să se opună puterilor maritime și să le deschidă oceanele. Puterile maritime, de astă dată conduse de SUA, fac tot ce pot pentru a zădărnici formarea acestui bloc, având dificultăți tot mai mari în menținerea încrederii și entuziasmului atlanticist al statelor central și est europene. Întrebarea este cum să sărim peste anul 1940?

Iată motivele pentru care atât Germania cât și SUA au nevoie să inventeze un alt Viszegrad după Viszegrad; unul care nu poate fi situat decât la est de vechiul Viszegrad, acolo unde se află România. Ambele au tot interesul să controleze România. Ceea nu poate fi pe placul Rusiei, ținând seama de poziția geostrategică a României care îi taie drumul către Balcani și Mediterana, deținând, totodată, și gurile Dunării.

Pe de altă parte, mai depărtate geografic, SUA au interesul să asigure României mai multă putere pentru a-i conferi suficientă libertate de acțiune astfel încât ea să își poată asuma acțiuni pe cont propriu în apărarea echilibrului geostrategic consacrat de arhitectura de securitate convenită (în primul rând cu Rusia) în Europa de est. Washingtonul ar evita astfel disconfortul intervențiilor permanente pentru a stinge crize locale cărora România nu le poate face față singură în apărarea status quo-ului.

Cu toate, Rusia, SUA și Germania, dacă nu pot avea România ar trebui să prefere ca ea să nu fie a nimănui altcuiva decât a … românilor. În acest scop România ar trebui ajutată să acumuleze destulă putere și să fie iarăși suverană. Suveranitatea eficientă și funcțională a României poate servi tuturor în contextul unui “Plan B”. Suveranitatea statelor vechiului Viszegrad servește, în cel mai bun caz, doar unora; în fapt, aproape nimănui (cu excepția lor înșile). Este aici o șansă pe care istoria o oferă iarăși României.

4. Aceste evoluții sugerează alte trei modificări geopolitice. Le voi enunța pe scurt.

În primul rând, un nou Viszegrad nu poate fi viabil fără rezolvarea crizei ucrainene și a celei moldo-transnistrene; ceea ce ar trebui să permită și refacerea trilateralei România-Ucraina-Polonia, scoțând atât Polonia cât și România din încercuirea reală în care se găsesc la ora actuală. Din această perspectivă o „mărire” a Europei centrale (și a României) ar putea coincide cu o micșorare, cel puțin de facto, a Ucrainei. Asta nu înseamnă însă că Ucraina nu ar avea mari beneficii strategice de pe urma acestui proces. De dorit ar fi să aibă și înțelepciunea de a le accepta.

În al doilea rând, o atare mișcare către consacrarea unui sistem trilateral de putere în emisfera nordică ar impune ajustarea geometriei UE. Aceasta ar consta în abandonarea de către Marea Britanie a statutului de membru al UE (Brexitul) în schimbul unui statut de membru asociat. Eliberată de obligațiile sale europene, Londra ar putea să se concentreze spre consolidarea integrării în Commonwealth, fiind piesa care îl articulează pe acesta atât cu UE cât și cu SUA.

În fine, în al treilea rând, creșterea rolului Europei centrale în cadrul UE (inclusiv ca urmare a Brexitului) va încuraja Germania (eventual în coordonare cu Rusia) spre o înțelegere cu Turcia, materializată printr-un statut de membru asociat acordat acesteia, similar cu cel al Marii Britanii. Acest mare aranjament strategic i-ar putea procura Turciei oxigenul necesar pentru a stabiliza lumea arabo-musulmană și astfel a pune bazele unui „acord global de neproliferare a armei demo-culturale de distrugere în masă” reprezentată azi de invazia imigranților musulmani în Europa.

Omenirea caută drumul către o nouă ordine. Cu alte cuvinte ea caută un nou drum către pace. Cu puțină imaginație, puțină îndrăzneală și ceva mai multă înțelepciune acest drum ar putea avea un punct de pornire chiar din spațiul carpato-danubian. O nouă oră astrală ar putea suna pentru România. Să sperăm că românii nu vor dormi atunci când ceasul istoriei va bate această oră.

P.S. Am scris acest eseu în încercarea de a răspunde întrebărilor provocate unor cititori de un alt text recent publicat de mine pe o temă similară. Sunt convins că nu am reușit o analiză exhaustivă nici de această dată. Sper însă că prin argumentele și observațiile mele am reușit măcar să pun în mișcare un proces de reflecție asupra a ceea ce este de făcut în contextul geopolitic actual.

Topic: 

Format: