Publicat: 11 Martie, 2015 - 21:30

Autor: 

Breasla jurnaliştilor îl cunoaşte şi îl apreciază pe Ion Marin dintotdeauna. Pe drept, este considerat a fi unul dintre ziariştii importanţi ai presei post-decembriste din România, la edificiul căreia a contribuit masiv în ultimii 25 de ani, după ce îşi construise un anumit renume de „incomod” încă înainte de 1989.

Ion Marin care împlineşte în aceste zile 60 de ani de viaţă este, pentru colegii de breaslă, dovada faptului că pentru a fi ziarist nu este suficient să scrii un text, să-l laşi la redacţie şi apoi să pleci. El mai ştie să pună alături de talent şi o părticică din umanitatea sa, pe care o apără întotdeauna. Aşa se face că şi astăzi este socotit drept unul dintre cei mai complecşi jurnalişti, iar cariera sa spune totul despre vocaţia acestei profesii. Dovada: mereu s-a aflat cu un pas înainte, aşa cum cere „specia” investigaţii, care l-a consacrat.

A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Drept şi Facultatea de Ziaristică. A lucrat ca redactor la „Scînteia”, la departamentul „Probleme cetăţeneşti”, făcându-se repede remarcat prin investigaţii şi anchete sociale, dintre care unele au fost citate la „Europa Liberă”. În această calitate l-a găsit Revoluţia din 1989 şi puţini ştiu că din această postură, de ziarist implicat, în ziua de 22 decembrie 1989 redacta textul prezentat la televiziune prin care „scînteiştii se deziceau de minciună”. În aceeaşi zi a propus numele de „Adevărul”, iar câteva zile mai târziu a fost ales preşedinte al adunării generale care a transformat ziarul „Scînteia” în ziarul „Adevărul”. Ulterior a propus şi adoptarea articolului 16, alin. 2 din Constituţia României - „Nimeni nu este mai presus de lege” - ca slogan, ce a figurat mult timp pe frontispiciul ziarului.

A fost acţionar, membru al Consiliului Director şi al Consiliului de Administraţie al S.C. „Adevărul” S.A. În 1992, a devenit redactor şef adjunct, deţinând această funcţie până în ianuarie 1996. Ani la rând a publicat, sub titlul „Corupţia în serial”, numeroase anchete ce au avut ample ecouri sociale şi serioase consecinţe politice pentru cei vizaţi de dezvăluiri. Ion Marin îşi dădea în continuare măsura de ziarist autentic şi prin alte sute de articole şi zeci de editoriale de pagina întâi. În 1996 a părăsit „Adevărul” şi de aici începea un nou drum pentru ziaristul Ion Marin.

Aproape imediat a înfiinţat ziarul independent „Ultima oră” (serie nouă, ziarul fiind fondat în anul 1914), pe care îl conduce şi în prezent. Aici, serii întregi de tineri au învăţat că ziaristul, dacă nu are cultură generală solidă, nu poate face această meserie în condiţii optime şi implicit nu-şi poate edifica o carieră în presă. Ion Marin şi-a construit ziarul cu oameni care trebuiau să aibă cunoştinţe serioase, curiozitate dublată de o dorinţă de a înţelege fenomenul şi un reflex de ziarist, adică de a şti care-i informaţia de interes. Nu în ultimul rând, de la Ion Marin s-au putut deprinde întotdeauna principiile deontologiei presei, felul în care ziarul îşi poate îndeplini menirea de formator de opinie, nu doar de „buletin de ştiri”.

Ion Marin a publicat în cotidianele la care a lucrat, precum şi în alte reviste, peste 4.000 de articole, editoriale şi anchete. La toată această activitate a adăugat cariera de jurnalist de televiziune. În anul 1996 a fost angajat ca realizator la Televiziunea Română, iar între anii 1998-2002 a fost membru al Consiliului de Administraţie a SRTV, perioadă în care a realizat alte numeroase anchete.

Colegii din breaslă - şi nu doar ei - au putut lesne observa încă de la început că în ziaristul polemic Ion Marin se afla şi un potenţial publicist, chiar scriitor. Şi a venit vremea ca Ion Marin să publice volume ca „Vremea şacalilor” sau „Noaptea dintre milenii”. Acest din urmă titlu confirmă rolul important deţinut de jurnalistul - acum matur - în formarea opiniei corecte a publicului cititor, dat fiind faptul că volumul reprezintă o sinteză a celor mai importante articole apărute în anul 2000 sub semnătura sa în paginile variantei print a ziarului „Ultima Oră”. Având această argumentaţie la bază, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România a găsit cu cale să-i acorde lui Ion Marin premiul „Honoris Causa” al UZPR în 2013. Iar volumele „Moartea unui biet corector” şi recentul „Seminţele ca nişte schije” confirmă talentul de scriitor al ziaristului.

După o asemenea acumulare masivă, pasul spre „predarea ştafetei” a venit aproape firesc. Fără să înceteze o clipă să fie ziaristul abraziv care a fost mereu, Ion Marin şi-a îndreptat atenţia spre formarea viitoarelor generaţii de jurnalişti. De 12 ani, predă la Universitatea „Hyperion”, din Bucureşti, la Facultatea de Jurnalism discipline ca „Drept constituţional”, „Dreptul comunicării”, „Geopolitică şi securitate globală”, „Jurnalism şi terorism”, „Conceperea şi elaborarea ziarului” sau „Mass-media şi politica”. Şi, datorită capacităţii sale organizatorice, formată de-a lungul anilor în presă, a fost ales decan al Facultăţii. Rezultatul preocupărilor profesorului Ion Marin  s-a concretizat în volumul „Geopolitica şi securitatea globală”, care abordează concepte geopolitice fundamentale, dovedindu-se o lectură utilă pentru studenţi şi nu numai. I se alătură alte lucrări de specialitate, ca „Jurnalism şi terorism”, „Violenţa politică - între armă şi cuvânt” ori „Ordinea constituţională în contextul integrării României în Uniunea Europeană”, asta ca să citez doar câteva.

Fără îndoială, recunoaşterile din partea breslei fac cinste carierei lui Ion Marin. Dar mult mai important mi se pare rolul pe care l-a avut şi îl are în modelarea reperelor în care se încadrează presa din România. Aici, Ion Marin a demonstrat decenii la rând că jurnalismul este „o chestiune de vocaţie”, o meserie solicitantă care poate fi făcută la înalte standarde doar dacă primează interesul publicului şi adevărul.

Aşa cum îl cunosc, jurnalistul Ion Marin şi-a păstrat verticalitatea profesională şi continuă să dea mai departe ce are mai bun din „comorile” profesionale pe care le-a strâns într-o viaţă de presă.

La ceas aniversar, colegul şi prietenul meu Ion Marin, un împătimit al scrisului pe hârtie, ca şi mine, poate privi în urmă cu mândrie modestă, după cum îi este felul, şi, de asemeni, în mod înţelept, sperând că în viitor pleiada de ziarişti pe care o formează îi va duce „moştenirea” mai departe. Este şi a fost un mare ziarist, care iradiază în jurul său calităţi evidente şi, ceea ce este la fel de important, profesionalismul truditorilor hârtiei. De aceea îl stimăm şi îl apreciem.