Mircea Albulescu la 75 de ani

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – Astăzi 4 octombrie 2009, marele actor Mircea Albulescu împlineşte 75 de ani.

În această seară, la ora 19,00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic va difuza recitalul Contraste. Cinci personaje în interpretarea actorului Mircea Albulescu, în regia lui Cristian Munteanu. Realizatori: Costin Tuchilă şi Puşa Roth. În acest spectacol, Mircea Albulescu interpretează rolurile: Danton (Danton de Camil Petrescu), Tache Farfuridi (O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale), Ivan Petrovici Voiniţki (Unchiul Vanea de A.P. Cehov), Hagi-Tudose (Hagi-Tudose de B. Şt. Delavrancea), Lear (Regele Lear de William Shakespeare). În celelalte roluri: Dan Condurache, Delia Nartea, Radu Amzulescu, Oana Ştefanescu, Eusebiu Ştefănescu, Petre Lupu, Virginia Mirea, Daniela Ioniţă, Sorin Gheorghiu, Aurelian Georgescu, Gheorghe Pufulete. Regia de montaj: Radu Verdeş, Florina Verdeş, Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Data difuzării în premieră: 30 aprilie 2006. Ideea care a stat la baza acestui recital este tocmai aceea a contrastelor dintre personaje, idei, situaţii dramatice: cinci autori, reprezentând tot atâtea repere ale dramaturgiei româneşti şi universale, cinci piese complet diferite, cinci personaje între care nu se poate face nici o legătură, în fragmente definitorii pentru caracterul lor, un mare actor într-un recital extraordinar.

În această dimineaţă, la ora 5, în seria „Biografii, memorii”, Teatrul Naţional Radiofonic a difuzat Esop, scenariu radiofonic de Arcadiu Marinescu Nour, cu Mircea Albulescu în rolul principal.
În seria „Mari spectacole”, marţi 6 octombrie, la ora 1,30, la Radio România Cultural, veţi putea asculta Bătrânul şi marea de Ernest Hemingway, dramatizare liberă, regia artistică şi rolul principal: Mircea Albulescu. Joi 8 octombrie, la ora 19,00, pe acelaşi post, Oedip la Colona de Sofocle, cu Mircea Albulescu în rolul lui Oedip, alături de Lucia Mureşan (Antigona), Adela Mărculescu (Ismena), Ion Pavlescu (Tezeu), Ion Marinescu (Creon), Emil Hossu (Polinice), în regia lui Titel Constantinescu (înregistrare din 1983).  

Mircea Albulescu, în Studioul T1 al Radiodifuziunii, la înregistrarea recitalului Contraste, aprilie 2006

O listă selectivă a rolurilor interpretate de Mircea Albulescu în peste 50 de ani de colaborare neîntreruptă cu Teatrul Naţional Radiofonic cuprinde peste 300 de titluri.   
Pe site-ul www.eteatru.ro, seria „Mari actori” din luna noiembrie va fi dedicată lui Mircea Albulescu. Dintre marile sale creaţii, nu vor lipsi Danton (regia: Paul Stratilat, 1972), Othello (adaptarea radiofonică a tragediei shakespeariene aparţinându-i lui Mircea Albulescu, spectacol de Cristian Munteanu, 1983, în care Mircea Albulescu îi are ca parteneri pe Ştefan Iordache în Iago, Dana Dogaru – Desdemonna, George Constantin – Brabantio, Florian Pittiş – Cassio, Dan Condurache – Roderigo), Hagi-Tudose (regia artistică: Leonard Popovici, 1987), Mephisto din Faust de Goethe (cu Ştefan Iordache în rolul titular, regia: Cristian Munteanu, 1985), Zorba grecul (dramatizare de Rodica Mandache a romanului lui Nikos Kazantzakis, regia: Dan Puican, 2005).

Scriind despre un actor cu o asemenea popularitate, cum e Mircea Albulescu, constat că lucrul cel mai dificil este tocmai să faci abstracţie de popularitate, pentru a nu repeta locuri comune. Mă întreb dacă este cu adevărat posibil şi dacă, pe de altă parte, este util. Dacă nu cumva au şi locurile comune rostul lor într-un portret critic. Dar cred că ar fi mai bine să abandonez întrebările pentru simplul motiv că ele pot deveni un real obstacol. Când îţi propui (ce trufie!) să dai la o parte ce ştii că s-a spus despre subiectul abordat, abia atunci vei constata că nu ai adus nimic nou iar deziluzia va fi pe măsură.
Popularitatea actorului de teatru Mircea Albulescu este egală cu aceea a actorului de film Mircea Albulescu. Ca şi Ştefan Iordache, Victor Rebengiuc, Toma Caragiu sau Gheorghe Dinică, Mircea Albulescu s-a impus ca unul dintre reperele artei interpretative româneşti atât pe scenă (unde a interpretat peste 80 de roluri), cât şi pe marele ecran (filmografia lui Mircea Albulescu cuprinde 80 de titluri). Este, în această profesiune, o situaţie nu foarte frecventă, dacă observăm că puţini dintre actorii deveniţi vedete internaţionale ale filmului sunt şi mari actori de teatru, că au o carieră, dacă nu egală valoric, măcar comparabilă în cele două forme de artă atât de populare.

Proiect de afiş la filmul Înghiţitorul de săbii, 1982 (fotografie din volumul Poezie de teatru, Editura Ars Longa, 2008)

Parcurgând biografia artistică a lui Mircea Albulescu, faptul devine evident, indiferent de rolul interpretat. În cazul unui actor de o asemenea forţă expresivă, împărţirea schematică în roluri mari şi roluri mici nu mai poate rezista. Uneori se întâmplă chiar ca un rol episodic, o scenă să fie reţinute cu prioritate iar faptul acesta să se transforme într-un elogiu implicit.

În Danton, 1974 (fotografie din volumul Poezie de teatru)

Roluri mari jucate extraordinar de Mircea Albulescu, ca Danton din drama lui Camil Petrescu, într-un spectacol devenit deja de referinţă în istoria teatrului românesc (1974), Şerban Sineşti din Jocul ielelor (1986), Grigore Bucşan din Ultima oră de Mihail Sebastian (2003), Satin (Azilul de noapte de Maxim Gorki, 1998), Egist (Orestia de Eschil, 1964), Basarab (Croitorii cei mari din Valahia de Alexandru Popescu, 969) sau Regele George al III-lea (Nebunia regelui George de Alan Bennett, 2004), sunt concurate în ochii publicului de expresivitatea unor apariţii episodice. Cine nu a reţinut scena sodomizării lui Victor Petrini din filmul Cel mai iubit dintre pământeni, în care Mircea Albulescu înfăţişează un deţinut transformat în gardian monstruos?

Cu Ilinca Tomoroveanu (Maria Sineşti), în Jocul ielelor de Camil Petrescu, 1986 (fotografie din volumul Poezie de teatru)

Simpla enumerare a rolurilor arată disponibilitatea rară probată de Mircea Albulescu de-a lungul a peste o jumătate de veac de carieră artistică. S-a ilustrat practic în toate formele şi formulele de teatru, de la tragedia antică la teatrul absurdului, de la montarea în gust „clasic” (Azilul de noapte în regia lui Ion Cojar) la cea modernistă (O scrisoare pierdută în versiunea lui Alexandru Tocilescu, 2000). Dincolo de ecoul de ansamblu pe care l-a avut un spectacol sau altul, succesul său a fost constant. Dacă ar trebui să-l compar cu mari actori de altădată sau cu mari actori de astăzi ai teatrului românesc, nu cred că aş reuşi să fac apropieri semnificative. De fapt, exerciţiul nu ar fi în nici o privinţă folositor, pentru că, în arta interpretativă, personalităţile de anvergură au o individualitate care se lasă cu greu aşezată în tipare, oricât de elastice ar fi ele.

Satin în Azilul de noapte de Maxim Gorki, 1998 (fotografie din volumul Poezie de teatru)

Actor de rară intelectualitate, care studiază atent, chiar meticulos, dimensiunile psihologice ale personajului, Mircea Albulescu este înzestrat cu acea ştiinţă a compoziţiei scenice care nu se află la îndemâna tuturor. Ştie când trebuie să strălucească dar mai ales ştie când, într-o scenă, trebuie să treacă pe plan secund pentru a-şi valorifica partenerul sau pentru a nu ieşi câtuşi de puţin din convenţia teatrală. Dar calităţile intelectuale şi tehnica de maestru  nu devin niciodată obstacole pentru autenticitatea trăirii, pentru acel fapt irepetabil care conferă atât de mult farmec teatrului. Dacă nu e un actor „de instinct”, la care predispoziţia naturală să primeze, nu se poate spune că Mircea Albulescu este excesiv în elaborare, prea studiat în compoziţie. Dimpotrivă – şi tocmai cultivarea acestui echilibru între spontaneitate, fantezia de moment şi lucrul minuţios al fiecărei nuanţe stilistice e de natură să încânte în jocul său. De multe ori ai impresia că vulcanul va erupe; observi însă cu câtă abilitate a fost condus totul de un artist care ştie dinainte unde trebuie să ajungă. Fizicul impunător, atletic, prezenţa masivă, privirea pătrunzătoare, timbrul grav al vocii te-ar face să-l crezi predestinat numai unor anumite roluri, acelea din registrul dramelor profunde. Mircea Albulescu a demonstrat însă cât de fragile sunt delimitările pe care le facem uneori, etichetând actorii. A jucat comedie cu aceeaşi aplicaţie cu care a jucat dramă. Dar, dacă în teatrul modern limitele dintre genuri nu mai există, modalităţile de abordare interpretativă sunt, parcă prin compensaţie, cât se poate de diversificate. „Am jucat şi îmi place să joc comedie de actor de dramă”, spune Mircea Albulescu în interviul din volumul Poezie de teatru. Puşa Roth în dialog cu Mircea Albulescu (Editura Ars Longa, Iaşi, colecţia „Summa cum laude”, nr. 1, 2008). Nu e nici un paradox, explicaţia vine imediat: „Adică joc comedie, nu sunt comic. Dacă sunt pus în situaţie de comedie, joc comedie, dar nu pot să ies pe scenă să spun «monoloage», nu pot.” Aceasta pentru că rolurile de compoziţie, indiferent de întinderea lor, sunt cele care îl avantajează. Nu trebuie să credeţi din această mărturisire că simţul ludic îi lipseşte. Omul şi în egală măsură actorul trec cu uşurinţă de la glumă la lucruri grave. Iar pe acestea din urmă ştie să le comunice pe un ton deopotrivă firesc şi detaşat, oarecum desprins de agitaţia cotidiană, fapt întotdeauna seducător într-o conversaţie, dar – să recunoaştem – şi pe scenă.

Alături de George Constantin, într-o pauză de filmare (fotografie din volumul Poezie de teatru)

Am avut de multe ori ocazia de a colabora cu Mircea Albulescu la teatrul radiofonic, pentru care are un adevărat cult. Dacă ar trebui să aleg doar zece dintre marile roluri înregistrate la Radio, aş fi pus fără îndoială în dificultate. În mod sigur însă, nu ar putea lipsi Danton, Oedip, Othello, Hagi-Tudose, Bătrânul din Bătrânul şi marea după Hemingway (un spectacol de autor în care Mircea Albulescu semnează dramatizarea şi regia), Mephisto (din drama lui Goethe şi din tragedia lui Marlowe), Polonius (Hamlet în regia lui Adrian Pintea), Zorba. În Mantaua, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui Gogol, Mircea Albulescu face dintr-un rol secundar, croitorul Petrovici, o creaţie antologică. Frazarea, accentele, reacţiile au o asemenea plasticitate încât creează ascultătorului o imagine vizuală cât se poate de veridică a personajului.

Citind din Caragiale, graseiază inimitabil, valorificând textul şi mai ales subtextul celor trei portrete de Moftangii (Mofturi, în care am reunit câteva dintre textele publicistice ale lui I. L. Caragiale, în lectura unor mari actori). Acelaşi procedeu e folosit cu un efect neaşteptat în discursul lui Farfuridi (fragmentul cuprins în recitalul Contraste din primăvara lui 2006). Proteismul este o condiţie a profesiunii de actor. Dar tot o condiţie este ca, fiind mereu altul, în funcţie de partitura pe care o ai de interpretat, să rămâi tu însuţi. Personalitatea artistică atât de puternică a lui Mircea Albulescu dovedeşte cu prisosinţă acest adevăr cu valoare axiomatică. Tehnica sa de radio este desăvârşită şi pentru mulţi dintre confraţii mai tineri, a-l avea partener devine o adevărată şcoală. De altfel, ca şi pentru noi, cei din Redacţia Teatru a Radiodifuziunii.
Am avut şi mai recent, în 2007, ocazia de a colabora la un spectacol regizat de Mircea Albulescu la Teatrul Naţional Radiofonic: Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Puşa Roth. Regizorul, care interpretează şi rolul principal, a eliminat de la bun început locurile comune ale interpretării, acelea care puteau face ca textul, satiră a psihologiei şi moravurilor contemporane, să fie receptat neadecvat, adică transformat într-un scheci umoristic. Între vis şi realitate, sau mai degrabă pradă unui coşmar, un preşedinte de concern amestecă reminiscenţe livreşti (lecturi din Shakespeare) cu situaţii trăite zilnic, devenind când ridicol, când monstruos, într-o compoziţie dramatică ingenioasă şi şocantă prin neprevăzutul situaţiilor. Viziunea regizorală a surprins de la bun început prin distribuţie: rolurile Regele Lear, Kent, Bufonul au fost interpretate de Coca Bloos, Sanda Toma, Tamara Buciuceanu iar Hamlet, Marcellus şi Horatio de trei copii. Miraţi, dacă nu cumva chiar contrariaţi, eu şi colegii mei, când am primit „ciudata” distribuţie, am constatat însă că această interpretare a textului avea deplină acoperire în redarea expresivă a coşmarului trăit de micul monstru imaginat de autoare. Veţi putea reasculta acest spectacol în noiembrie pe www.eteatru.ro.
Câtă forţă, câtă energie intelectuală, atâta sensibilitate şi blândeţe – s-ar putea spune citind cărţile lui Mircea Albulescu, articolele sale, interviurile risipite în presă. Poetul este un reflexiv care pare a dialoga mereu cu sine, dorind să se descopere sub măştile pe care singur şi le-a aşezat. Nu rezultă de aici o criză a identităţii, clamată cu disperare sau, dimpotrivă, trăită cu luciditate. E mai degrabă un exerciţiu de recunoaştere, o vizitare de sine, pentru a folosi ideea din titlul volumului de debut, Vizite (1985). Vizitele sunt, metaforic, chipurile, ipostazele, atitudinile pe care poetul le observă, de multe ori în strânsă legătură cu o vârstă, o întâmplare sau într-un răgaz de meditaţie, când tăcerea care îl înconjoară este invitaţia directă la poezie. Nevoia de poezie, spune Mircea Albulescu, este „nevoia de a te întoarce acolo unde tăcerea poate avea o valoare aproape egală cu vorba.” Tăcerea este aici umbra gândului. Schimbând perspectiva, putem invoca tăcerea devenită mijloc de expresie în teatru, despre care Mircea Albulescu vorbeşte adesea. Actorul nu poate fi ignorat de poet în aceste „vizite naive”, „vizite neaşteptate”, pentru a cita titluri sub care se grupează poeziile din volum. Dialog este în acest sens un text semnificativ. Prospero, celebrul personaj shakespearean, îşi priveşte din oglindă interpretul. Făptura imaginară vorbeşte „chipului său de ocazie” pe care îl vede trist, abătut, numindu-l „eu al meu, întunecat”. Este o dorinţă de identificare în sens invers, a personajului cu actorul care îi dă chip – a ideii, dacă vreţi, cu poetul care o pune în pagină. Totul pare a se sfârşi când faptul real (chemarea în scenă) intervine brutal, dar finalul poemului reface în două versuri această magie a identificării: „«Prospero, în scenă – imediat!» / Se-aude-n cabină chemarea… // Ciudat, / Odată cu Prospero, / Eu însumi m-am ridicat!”

Motivul timpului, dorinţa de a extrage semnele distinctive ale fiecărei vârste, încercând – surprinzător – de a le scoate oarecum în afara timpului, domină în poeziile şi poemele în proză ale lui Mircea Albulescu. „Aud cum îmi albeşte părul” este un vers memorabil care dă titlul unei poezii din volumul Fluture în lesă de aur (2002): „Râsul tău orbitor / ca o ploaie despuiată / pe faţa altui bărbat. // Îndoiala... // îndoiala asta / de-ar avea un nume / de care s-o apuc. // Ceasul hotar / cheltuindu-mi şi măruntele / rosturi uitate. // Liniştea îmi retează urechile // Aud cum îmi albeşte părul.”
Această frecventă invocare – şi nu obsesie – a timpului, cu toată familia lui de semnificaţii, până la dorinţa firească de a opri clipa privilegiată, de a anula astfel curgerea inexorabilă, se face vizibilă şi în gesturi „exterioare” creaţiei propriu-zise. Vizite avea un post-scriptum ce trimitea direct la vârsta autorului, care împlinise 50 de ani. Poezia se intitulează pur şi simplu Patruoctombrieomienouăsuteoptzecişipatru: „azi-dimineaţă / mi-am pieptănat/ calendarul / cu frizură linsă, / peste cap, / renunţând la vechea mea / cărare, / să pot astupa / cu el / golul care leagă / toate jumătăţile mele. // de azi / orice pas / până la // sfârşit // e / numai plecare!” Volumul Pajura singurătăţii apărea chiar în ziua în care poetul împlinea 60 de ani, 4 octombrie 1994. Metafora, atât de personală, a „fluturelui în lesă de aur” se descifrează şi ea, dincolo de conotaţia ascunsă a sensului care trăieşte independent de intenţia autorului, în veşmântul unor străluciri nebănuite, ca un corolar al timpului.
Textele în proză ale lui Mircea Albulescu, publicate în presă şi reunite în volume pot fi circumscrise unor specii diferite, fără o delimitare clară, autorul luându-şi libertatea firească de a combina mai multe registre stilistice. Sunt poeme în proză, fragmente cu caracter memorialistic, tablete, portrete de actori etc. Din toate se desprinde o blândeţe a tonului, acea blândeţe din cuvintele cu care se adresează adesea semenilor: „Bunii mei…” Cititorul se poate întreba ce înseamnă baraka (Baraka, bunii mei…, 1998). Poate crede că e doar o fantezie trimiţând la imaginea bazarului sentimental. Adică, „baraca este locul acela, prin definiţie trecător, care adăposteşte dintotdeauna acei oameni minunaţi şi visele lor de-nălţare care, ca toate visele, trebuie să poarte şi ele, cu voia sau fără voia lor, prenumele de «provizoriu».” De ce nu, navigând în istoria teatrului, ne putem gândi la teatrul universitar cu acest nume, „La Barraca”, fondat de Lorca în 1932. Spiritul ludic al autorului oferă însă cheia chiar în finalul textului din care am citat. Baraka este un cuvânt arab cu sensul de „binecuvântare sau protecţie oferită de Allah unor persoane, locuri, obiecte, date precise, prin aceasta conferindu-le o influenţă spirituală benefică.” În traducerea liberă a lui Mircea Albulescu, „cam pe acolo trebuie să căutăm, cred, neamul ăl bătrân al cuvântului «Baftă!»”
S-ar putea spune fără exagerare că autorul Biletelor de favoare (1996) realizează în cărţile sale, direct şi indirect, portretul viu al „generaţiei de aur a teatrului românesc”, cum a fost numită promoţia 1956 a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, din care el însuşi face parte. Portretul este, fireşte, şi un autoportret. Nu s-ar putea altfel, căci vorbind despre alţii, vorbeşti de multe ori despre tine. Nu veţi găsi aici caracterizări în stilul comentariului critic, dezvăluiri senzaţionale din culisele teatrelor, amănunte legate de mari spectacole din ultimele decenii, din categoria celor care fac deliciul unui anumit public. Nici simple file de jurnal, pline de evocări sentimentale sau de remarci generoase la adresa colegilor mai tineri. Ceea ce veţi afla este mai ales o stare de spirit. Citându-l pe Mircea Albulescu, „surâsul acela care scurtează distanţele şi îngăduie înţelegerea acolo unde totul pare de neînţeles.”

La mulţi ani, maestre!