Remember 12 mai 1991 – Presa acum 30 de ani

• Condiţia Opoziţiei

In umbra puterii sau la adăpostul ei?

Apariţia neaşteptată a preşedintelui Ion Iliescu – în direct şi la o oră de vîrf – în grădina ambasadorului Komorowski, cu prilejul zilei naţionale a Poloniei nu a fost de natură să impresioneze vechi politicieni, trecuţi prin multe, ca domnul senator Săndulescu, de pildă. Domnia sa, alături de alţi domni şi doamne a privit cu calm şi naturaleţe, preferînd să mediteze singuratic asupra condiţiei actuale a Opoziţiei: în umbra Puterii, sau la”adăpostul” ei? (And. O.)

Ziarul Libertatea din 12 mai 1991, pag. 1-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 12 mai 1991, pag. a 2-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 12 mai 1991, pag. a 4-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

„Gura lumii” ÎN IMAGINI

AMBIDEXTRU

Iarba verde de la ambasadă

Ofensiva de primăvară a diplomaţilor acreditaţi la Bucureşti a marcat o cotitură prin agreabila recepţie oferită de ambasadorul Poloniei, pan Komorowski, care a fructificat cu promptitudine avantajul vremii, pentru a monta recepţia la iarbă verde. Eticheta protocolului a fost lăsată pe planul doi, şi toasturile au sunat mai firesc sub cerul liber, a cărui cupolă este o aluzie transparentă a naturii privind acoperişul comun al habitaclului european şi – nu mai puţin – universal.

TENTATIVA. Domnul Adrian Năstase, aflat într-o scurtă vizită la Bucureşti; rezistă eroic încercărilor domnului Toma George Maiorescu de a-l atrage în mrejele ecologismului.

TINERETUL E CU NOI! Colegi de cabinet în Guvernul Provizoriu, domnii Ion Aurei Stoica şi Mihai Drăgănescu şi-au văzut împlinite aspiraţiile în zone neguvemamentale. Gurile rele spun că domnul Stoica s-ar fi interesat insistent de o eventuală racolare de academicieni pentru staff-ul său de la Front, iar domnul Drăgănescu s-a oferit să-i recomande cîtiva tineri de nădejde…

JOS SĂNDULESCU – SUS ILIESCU! Iată o benefica modificare de… altitudine pentru domnu preşedinte Iliescu aflat, prin „forţarea “ protocolului, în mijlocul invitaţilor domnului ambasador Komorowski, unde a avut şansa unui dialog pe tema problemelor audio vizualului, cu domnul senator Săndulescu.

PAHARUL DE ADIO. Un ultim schimb de impresii (şi experienţă) pe tema exigenţelor camerei diplomatice, între ambasadorul Israelului, domnul Zvi Mazel, şi domnul Romulus Neagu, proaspătul nostru ambasador la Geneva.

DOI CIVILI. Pentru domnul ministru Stănculescu recepţia de la polonezi a fost prima sa ieşire într-un cadru monden în ţinută civilă. Un bun prilej pentru a afla de la domnul Chirică, colegul său de cabinet şi titular al Telecomunicaţiilor, ce se mai aude prin tîrg…

DOMNUL AMBASADOR. Gazdă atentă şi discretă în acelaşi timp, neştiind cum să se împartă intre ilustrele personaje ce i-au călcat pragul, domnul ambasador Komorowski nu s-a arătat nici un moment marcat de complexul unei Constituţii vechi de 200 de ani, într-o ţară care abia acum trudeşte la schiţarea ei. „Pe noi chestia asta ne-a costat vreo trei împărţiri, în timp ce voi aţi scăpat doar cu una“ pare să spună reprezentantul ţării care numără, printre ultimele sale realizări, un papă şi un preşedinte-electrician, performanţe pe care noi, oricum, n-am putea să le egalăm decît într-o proporţie de 50 la sută…

PROIECT. Deţinător al trofeului (netransmisibil) de „Amic public al presei“ domnul Domingo Schipani, ambasadorul Republicii Orientale a Uruguayului s-a aflat şi de această dată mai mult în compania ziariştilor împreună cu fostul redactor şef al „Dimineţii” şi actualul director al „Mondoramei“ – Radu Bogdan, senor Domingo pune la cale o originală întîlnire între presă şi partide, sub fastele auspicii ale reşedinţei din str. Brîncuţei.

PRIVIND ÎNAPOI CU MlNIE. Oarecum, distrat faţă de comunicările pe care i le face domnul Adrian Petrescu, din partea biroului de presă al Externelor, purtătorul de cuvînt al Guvernului, domnul Bogdan Baltazar priveşte înapoi cu… duioşie spre prietenii săi, ziariştii, care nu-l scapă nici aici de sub tirul blitzurilor.

LA EST DE EDEN. Atenţia pe care o acordă, în ultimul timp, domnul Silviu Brucan, Continentului asiatic, pare să indice faptul că nu peste multă vreme acolo se va petrece ceva. Ce nu ştim, deşi am avut la un moment dat senzaţia că i-a înmînat ceva de forma unei scrisori bunului său amic, domnul Storck. Dovadă că „filiera olandeză “ lucrează chiar şi transcontinental!

Fotografii de Florin ŞULER

Ziarul Libertatea din 12 mai 1991, pag. a 5-a ▼

Reparaţii şi demolări

Am dat curs în ultimele săptămîni unor solicitări de refacere a inspecţiilor, prezentate de cîteva localuri care se consideră dezavantajate de actuala lor încadrare. Pentru a clarifica principiul, voi repeta că, prin licenţă, inspecţiile de notare se fac o dată pe an, poziţia în top putînd fi modificată ulterior în raport de schimbările intervenite în dotarea, programul, nivelul serviciilor, etc. unui local, pe care restauratorul mi le-a făcut cunoscute pe adresa redacţiei.
Aşadar, constatările de mai jos sînt acţiuni de reparaţie sau de demolare a unor poziţii din actualul edificiu al topului.
Casa Romană, speluncă mizeră şi insalubră, dar scumpă şi de proastă reputaţie în prima fază a apariţiei sale în reţea, a intrat în ceva ce cred că va fi o reparaţie capitală. Aştept să văd ce pui va sparge coaja cea nouă. Deocamdată iese din top.
Reintră în categoria din care a ieşit, temporar, Mignon-ul – două stele. Lucrările de amenajare din cauza cărora am acordat un concediu localului din Piaţa Amzei nu au însemnat decît apariţia unui chioşc lîngă uşa de la intrare. În saloane nici o schimbare de aspect, pretenţii, sau clientelă.
Este aproape un an de cînd Varşovia figurează în ultima categorie. Am auzit că intre timp s-au făcut unele încercări; de care nu am fost anunţat la momentul respectiv. Impresia cu care am plecat, de curînd, este că, în adevăr, întreprinzătorii  care au preluat restaurantul au ambiţii profesionale notabile. Un sortiment relativ larg de preparate şi băuturi, deocamdată fără nimic original ca specialităţi ale casei, curăţenia şi serviciul corect; îndreptăţesc aspiraţia; de care am luat cunoştinţă prin biroul meu de presă, la un loc mai bun sub soarele topului. Pînă cînd mă voi convinge de acea notă de personalitate care trebuie să particularizeze un local, Varşovia urcă la două stele şi are promisiunea unei inspecţii în perioada următoare. Reticenţa şi ,în acelaşi timp semnalul pe care trebuie restauratorii să-l aibă în vedere rezultă din chiar rîndurile următoare, avînd ca obiect ultima revelaţie -Trocadero. Impresia bună pe care mi-a lăsat-o, favorizată şi de expoziţia cu vinzare pe care o găzduia în perioada inspecţiei le-a creat, probabil, patronilor de la Trocadero iluzia că laurii celor trei stele Ii se cuvin fără a mai trebui să se îngrijească, cu prudenţă, de strălucirea lor. Sesizarea pe care am primit-o în legătură cu serviciul de după închiderea expoziţiei s-a confirmat. În seara cînd am intrat, mise-en-place-ul nu era făcut, lista de meniu lipsea, iar chelnerul s-a mirat că doresc doar un entree şi un pahar de vin. Aşa ceva îi deconcertează, încă, pe restauratorii noştri, a căror comoditate se simte ofensată de faptul că dorinţele clienţilor ar putea să depăşească stasul – friptură, salată, sticlă de vin. Ignoranţă care se plăteşte scump într-o piaţă concurenţială. Trocadero, localul cu cea mai scurtă apariţie în categoria restaurantelor selecte, coboară la două stele. Ameliorare vizibilă şi la Athenee. Fără a cunoaşte frămîntările fiscale şi frînele organizatorice care i-au dereglat funcţionarea pînă nu de mult, preliminasem, încă de la sfîrşitul anului trecut o criză a localurilor de sub coiful Atenei, descalificîndu-le din postura de mari favorite. Am avut semnale că la Athenee lucrurile reintra în normal. O recentă inspecţie la Diplomat mi-a confirmat aceasta. Cum la celelalte criterii punctajul său a fost întotdeauna corespunzător localurilor de lux, odată cu revenirea la o ofertă onorabilă de preparate şi băuturi.  Diplomatul reintră la trei stele. Mai mult, abia după ce mă voi convinge că perioada de criză a fost de definitiv depăşită.

INSPECTOR L

Ziarul Libertatea din 12 mai 1991, pag. a 6-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Se prăbuşeşte Iugoslavia?

Situaţia de război civil din Iugoslavia nu poate fi indiferentă României. În primul rînd, în această țară trăiesc zeci şi zeci de mii de români (statisticile neoficiale indică aproape 200 de mii, concentraţi în zona Banatului sîrbesc şi pe valea Timocului. În al doilea rînd, o instabilitate majoră într-o ţară vecină, de care sîntem legaţi prin strînse legături, antrenează numeroase probleme concrete (navigaţia pe Dunăre, legăturile spre Italia şi zona Mediteranei). În al treilea rînd, judecind lecţiile istoriei, conflictele Iugoslaviei fie au declanşat conflagraţii mondiale (în 1914), fie au fost integrate acestora (în al doilea război mondial). Iată deci suficiente motive pentru a privi cu maximă îngrijorare derularea evenimentelor din Iugoslavia, stat vecin si potenţial aliat în noile condiţii politice în curs de desfăşurare pe continentul european.

Ziarul Libertatea din 12 mai 1991, pag. a 7-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Profesorul Anghel Rugină răspunde

On ne doit pas ecrire que pour faire connaitre la Verite. (Nu trebuie să scrii decît pentru a face cunoscut ADEVĂRUL.)
Malebranche

Urmînd ziarul „Lumea Liberă” de la New York, USA care a publicat în Ianuarie 1991 un articol lung despre „Cazul Rugină”, ziarul EPOCA din Bucureşti, probabil tot de aceeaşi culoare politică verde (cel puţin cel care a făcut reportajul dar nu-şi semnează numele! De ce?), publică pe o pagină întreagă drept Antologie, cu un titlu pompos: „Profesorul Rugină colaborator al regimului de fier” (mă mir de ce nu a spus Garda de Fier, căci atunci minciuna ar fi fost şi mai mare!).

În fond nu e nimic altceva decît o continuare a reportajului calomnios de la New York bazat pe minciuni grosolane şi interpretări de rea credinţă, adică de pură ideologie politică ce nu are nimic a face cu materialul de natură ştiinţifică referitoare la activitatea mea in slujba intereselor neamului românesc, din care mă trag şi de care mă simt mîndru.

Într-adevăr neamul românesc se găseşte la o răscruce istorică şi acum, mai mult ca oricînd, are nevoie nu de dezbinare, de aţîţări la revolta care inevitabil ar duce la vărsare de sînge nevinovat pe cînd provocatorii adevăraţi, se află în siguranţă în străinătate. Naţiunea are nevoie de vindecarea rănilor din trecut, de unire a tuturor celor cu suflet de OMENIE şi bună credinţă care nu se interesează de cum să ajungă la putere ci cum să se rezolve mai bine problemele date. Acum trebuie să ne unim cu toţii, cei de acasă ca şi cei din străinătate, pentru a pune bazele la o altă Românie de mîine, mai bună, mai dreaptă şi mai stabilă decît cea de ieri sau de azi.

În acest spirit de toleranţă şi înţelegere am scris răspunsul de mai jos încredinţat spre publicare ziarului Libertatea.

MINCIUNA NR. 1. COLABORAREA CU REGIMUL NEO-COMUNIST DE AZI

Există un anumit segment din mişcarea legionară care încă din 1968 colportează anumite minciuni ordinare pe socoteala mea şi anume că aş fi colaborat cu regimul comunist sub Ceauşescu şi colaborez cu regimul neo-comunist Roman — IIiescu.

Într-adevăr există două categorii diferite de legionari. Prima a fost şi este reprezentată de oameni cinstiţi, care au crezut într-un ideal naţionalist (chiar dacă înclinat spre fascism şi nazism) de a ridica poporul român printr-o mişcare politică nouă compusă din elite intelectuale. A doua categorie a fost şi este formată din nişte imitatori de categoria a doua care nu pot gîndi pe cont propriu şi nu se interesează de nimic altceva decât cum să ajungă la putere ca să ucidă pe evrei, inclusiv şi pe acei creştini care, după cum spun ei, ar fi „jidăniţi”, adică lucrează în solda evreilor. Din nefericire am căzut şi eu victimă la acest din urmă grup care mai activează incă prin diferite organizaţii şi ziare din străinătate ca şi din ţară.

Acuzarea că aș fi colaborat cu regimul Coauşescu şi insinuarea că aş lucra pentru Guvernul neo-comunist Roman—Iliescu reprezintă o nedreptate strigătoare la cer. Numai bunul Dumnezeu îi poate pedepsi pe acei care colportează asemenea mişelii, cu adevărat crime morale. ADEVĂRUL este că atît pe vremea lui Ceaușescu cît şi sub Guvernul Roman—Iliescu nu am făcut altceva decît am aplicat riguros metoda strict ştiinţifică pentru rezolvarea problemelor date şi anume avînd în vedere numai binele şi interesele neamului românesc.

Mulţi nu înţeleg deosebirea între „ideologie”, care pune accentul principal pe factorul politic supunînd și punctul de vedere economic şi ştiinţa propriu-zlsă, care se află în afară de ideologia politică. Metoda ştiinţifică pe care am aplicat-o în amîndouâ cazurile consta în a privi problemele economice şi financiare date tot aşa cum le piriveşte un medic chirurg care se interesează în primul rînd de boala pacientului şi cum se poate vindeca, fără considerare de rasa, religie sau naţionalitate. Tot aşa şi eu, meseria mea fiind aceea de medic chirurg de boli economice, m-am străduit, în amândouă cazurile, să văd cum se pot rezolva, fără a considera persoane sau regimul de la putere, care poate constitui o problemă separată ce ține de natura strict politică. Soluţia propusa de mine, şi anume bazată pe condiţii de echilibru general stabil, depinde numai de boala socială, economică şi financiară care a bîntuit şi bîntuie încă ţara românească, iar nu de cei care momentan, ţin scaunul de putere politică. Se pare că deosebirea clară între ideologie politică şi ştiinţă, nu a fost înţeleasă nici de dl. Dumitrescu, moralistul dar nici de politicienii Ghilezean, Vişoianu, inclusiv instigatorul meu vechi care încă din 1967, cum spune înţelepciunea populară, „umbla după cai morţi să le ia potcoavele”.

Mai întâi să clarific acuzarea că aş lucra cu Guvernul Roman—Iliescu. Dacă această acuzare ar fi justificată, atunci ar însemna ca Guvernul Roman—Iliescu să accepte planul Rugină ca un „Miracol Economic” şi să-l pună în aplicare. Asta ar fi logic și normal să se întâmple, dacă ar fi adevărat ceea ce dl. Dumitrescu scrie. Dar Guvernul Roman—Iliescu pînă acum a făcut tocmai contrariul de ce a recomandat Rugină în plan, la Parlament, la televiziune și în ziare. Ce fel de treabă este asta? Să colaborezi cu un guvern iar guvernul în cauză face tocmai contrariul! N-are sens! E absurd! Atunci pentru numele lui Dumnezeu, pe ce bază pot să fiu acuzat că aş lucra său colabora cu regimul neo-comunist de azi?
Evident că aş dori şi m-am luptat ca Guvernul de azi sau un Guvern de mîine să aplice planul Rugină pentru că acesta reprezintă cea mai bună şi mai eficace soluţie pentru ca poporul român să scape de necazurile economice în care se află în momentul de față.
În concluzie, este o mare minciună, lipsită de orice baze obiective, cînd anumite cercuri verzi din străinătate colportează pe seama mea ştiri false că aş colabora cu regimul neo-comunist de la Bucureşti.

MINCIUNA NR. 2 COLABORAREA CU „PRIETENUL” CEAUŞESCU

Acum să lămurim şi critica maliţioasă că aș fi colaborat cu „prietenul” Ceauşescu. Este adevărat că am vorbit cu Ceauşescu o singură dată, in septembrie 1967, aproape două ore si dintr-un concurs de împrejurări aranjat de autorităţile americane, care la timpul acela doreau să aibă legături cu el dar nu reuşeau să aibă contact direct.

S-a intîmplat că unii din colegii mei de la Academia Comercială să ajungă la posturi înalte în regimul comunist (Gogu Rădulescu, Roman Moldovan şi alţii) aşa că era o şansă ca să pot împlini dorinţa Guvernului Statelor Unite, țara mea adoptivă. Aşa s-a putut să am întrevederea de două ore cu Ceauşescu, timp în care i-am explicat ce trebuia să facă aşa ca România să devină o țară liberă și independentă din punct de vedere economic, cu posibilitatea de a crește standardul de viaţă pentru întreg poporul român.

În special patru puncte principale am accentuat în cursul acestei întâlniri: (1) Să reabiliteze clasa ţărănească, eu însumi fiind un fecior de ţăran. (2) Să nu procedeze la o industrializare forţată în dauna agriculturii şi a altor ramuri de activitate economică, fiindcă în acest fel s-ar crea alte probleme sociale, (3) Să nu se împrumute in străinătate, căci asta ar crea o povară grea pentru economia românească de mai tîrziu şi (4) Să se trimită în fiecare an cel puţin 2 000 de tineri la studii în străinătate.

Repet încă o dată că aranjarea acestei întîlniri a fost o parte dintr-o misiune ce am primit-o din partea Guvernului American. Era timpul cînd Preşedintele Johnson voia să pătrundă în interiorul impveriului sovietic, iar Ceauşescu începuse să dea semne de independență politică. Era timpul cînd Guvernul American ducea o politică externă de a „construi poduri” cu ţările socialiste din Răsăritul Europei.

Poate că trebuie să menţionez, de asemenea, că în afară de a fi Profesor de Economie şi Finanţe la Northeastern University în Boston, împlineam şi funcţia oficială de preşedinte al Comisiei de Experţi Economici pentru Statul Massachusetts. Biblioteca Academiei Române în 1967 împlinea un secol de la înfiinţare. Prin State Department am primit o invitaţie ca să particip la sărbătorirea centenarului Bibliotecii Academiei Române, împreună cu Domnul L. Quincy Mumford, Directorul de la „Library of Congress” din Washington, D.C. Am consultat pe Guvernatorul Statului Massaehusetts, John A. Volpe, despre misiunea în cauză şi răspunsul lui a fost favorabil. Aşa am acceptat invitaţia de a merge la București.

La întoarcerea la Boston, în afară de referatul ce I-am pregătit pentru Preşedintele Johnson, cu un mesaj din partea lui Ceauşescu, am făcut două greşeli pe care nu puteam să le văd drept greşeli la vremea aecea. Din contră, eu am crezut atunci că împlinind misiunea primită de la Guvernul American am avut un succes extraordinar mal ales avînd în vedere şi faptul că am convins pe Ceauşescu despre necesitatea de a împlini o „Renaştere Românească” pe care împrejurările vitrege din istorie ne-au împiedicat să o dezvoltăm la timpul său.

Neavînd nimic de ascuns am chemat la o masă comună pe toţi românii din regiunea Bostonului ca să Ie spun despre cele văzute și auzite și mai ales de cele vorbite cu Ceauşescu. Este adevărat că I-am descris pe Ceauşescu — aşa cum I-am văzut eu din convorbirea avută cu el — şi anume ca un produs ambiţios de la ţară, un oltean isteţ şi bine informat în politica externă, deşi prietenii mei spuneau ca e cizmar de meserie. Cum puteam eu să ştiu că mai tîrziu puterea politică monolitica acumulată în mîinile sale îl va corupe după dictonul unui istoric englez „Puterea politică corupe; puterea absolută corupe în mod absolut” sau cum a spus vestitul chimist român Istrati: „I-a mîncat capul politica”.

Unul din grup, care mai tîrziu va deveni instigator, ca să nu zic inchizitor, a remarcat: „Văd că îl lauzi pe pe Ceaușescu; te-ai dat de partea comuniştilor”. Acesta fiind un doctor cunoscut, probabil că I-a informat imediat pe domnul Vişoianu, Preşedintele Comitetului National Român, de care ma voi ocupa de îndată. Altul, tot din acelaşi grup, ridică întrebarea: „De ce i-ai spus lui Ceauşescu că e un criminal? De ce nu i-ai amintit de crimele comise la Piteşti, Aiud şi nu ştiu unde?” De Aiud auzisem, dar de Piteşti nu ştiam nimic. Trebuie reamintit că asta s-a întîmplat în 1967.

Nu am dat atenţia cuvenită acestor observaţii; le-am considerat mai mult ca o descărcare de sentimente naţionale „la un pahar de vin“, cum ar fi spus Păstorel  Teodoreanu sau N.D. Cocea. Mai tîrziu, avînd o poziţie oficială în statul Massachusetts. Agentul de la FBI pe cane îl cunoşteam mi-a spus: „lată ce fac prieteni dvs. după ce le daţi o masă bună!”. Asta a fost prima greşeală, că am invitat presupuşi prieteni şi mi-a descărcat sufletuI, cum s-ar spune, fără să mă gînadesc la consecinţe, fiindcă nu aveam nimic de ascuns.

Mai apoi am vorbit cu Mircea Eliade la telefon şi i-am spus de campania pornită împotriva mea într-o cauză dreaptă că am vrut să servesc nu numai ţara mea adoptivă dar şi ţara de origine. Răspunsul lui a fost: „Atîta vreme cît ai lucrat in acord cu ce ţi-a dictat conştiinţa naţională, nu ai de ce să te temi. Istoria te va recunoaşte. Cîinii latră chiar şi cînd se mişcă o

frunză sau chiar numai dacă li s-a părut că se mişcă ceva! După ce văd că n-a fost nimic serios nu mai latră!“ Din nefericire grupul de instigatori de acum un sfert de veac în urmă a reapărut în ziarul „Lumea Liberă”, şi „Epoca”, evident punînd pe alţii „să ia castanele din foc”, cum se spune aşa de plastic în limba populară.

A doua greşeală a fost comisă tot din sinceritate şi din dorinţa de a ajuta pe cei rămaşi acasă. Cînd am părăsit ţara, în septembrie 1967, la aeroportul Otopeni mă aştepta un grup compact de foşti colegi şi colege de la Galaţi şi Bucureşti care m-au rugat cu lacrimi în ochi: Să nu ne dai uitării! Să nu uiţi tara şi neamul din care te tragi! Să scrii şi la cei din afară că toţi sîntem români şi deci trebuie să ne regăsim pe linia naţională ca să nu pierim ca naţiune in oceanul înconjurăor de slavi! Pe linia naţională nu însemna pe linia comunistă, fiindcă nici unul din, ei nu era comunist. Pe linia naţională însemna cei care au un suflet şi o conştiinţă de român.

Un coleg, bun prieten de altă dată şi anti-comunist cunoscut, m-a tras la o parte şi mi-a şoptit: „Te-am văzut la televizor cu tiranul; şi numai dacă ar asculta sfatul tău, căci sînt sigur de asta, tu faci numai bine poporului din care te tragi. Pe tiranul despot care acuma se ridică, dacă nu poţi să-i dai jos, apoi măcar să-i îmblinzeşti, ca să nu facă şi mai mult rău! Trebuie să ne regăsim pe linia naţională — cei de acasă ca şi cei din exil — căci numai aşa putem supravieţui timpurilor grele prin care trecem”.

Observaţia făcută de colegul meu mi s-a părut justă şi înţeleaptă. M-a mişcat mult şi m-a urmărit după întoarcerea la Boston. Aşa am scris un articol lung chiar cu titlul: „O Chemare Istorică de Reconciliere și Regăsire pe Linia Naţională: Scrisoare deschisă către toţi românii de acasă ca şi de peste hotare”. Nu m-am gîndit nici o clipă, Doamne fereşte, că „regăsirea pe linia naţională” se va interpreta drept „regăsire pe linia comunistă” fiindcă nici pe departe nu am invitat pe nimeni să se facă comunist. Grupul gardist şi politicianul Constantin Vişoianu tocmai aşa au interpretat-o, fiindcă aşa le convenea mai bine, să se afle în treabă că au şi ei ceva de spus la cauza românească, deşi adevărata „CAUZĂ ROMÂNEASCA” nu avea nimic a face cu punctul lor de vedere îngust și înveninat cu ideologie politică.

Este adevărat că am scris ca fiecare din exil să meargă acasă şi să vadă realităţile cu ochii proprii. România din 1938 nu mai exista. S-au înfiinţat industrii în fiecare oraş și inevitabil se produce mai mult ca înainte de război. Asta era în 1967. Că lucrurile s-au înrăutăţit după aceea, asta e altă problemă.
Cînd s-a început campania împotriva mea iar doi legionari au ieşit pe baricade — Ion Cârje și Popescu Botoşani — i-am invitat să vină la Boston ca să le pot arăta documente oficiale, că nu e vorba de o iniţiativă personală ci că vizita în România a fost aranjată de Guvernul American. În zadar căci ei refuză să vină la Boston pe motiv că „avem noi informaţiile noastre”. Adevărul este că informaţiile lor erau false sau mai exact falsificate şi furnizate de doi care luaseră parte la masa comună din 1967, dar care preferă să rămînă anonimi pînă astăzi.

MINCIUNA NR. 3 CAZUL VIŞOIANU

Atunci cînd am văzut că s-au ridicat atîtea hiene împotriva mea, m-am adresat şi D-lui Constantin Vişoianu, Preşedintele Comitetului Naţional de la New York, pe care îl cunoşteam mai dinainte și în care aveam oarecare încredere, deşi totdeauna vedeam o pată, aveam o oarecare îndoială în ceea ce priveşte caracterul Domniei sale.

Răspunsul primit de la el a fost un adevărat şoc. În loc să mă întrebe de informaţii suplimentare, cum m-am aşteptat, dl. V. îmi trimite o scrisoare lungă plină de acuzări ce par că ar fi fost dictate de cei doi instigatori pomeniţi mai înainte: „Adeziunea d-tale la regimul comunist din România”, „D-ta vorbeşti cu şi mai mare entuziasm de îmbunătăţirile economice decît chiar prietenul d-tale Ceauşescu”, „ai adoptat punctul de vedere ai comuniştilor” ete. etc. Nici nu-mi venea să cred ochitor! Sigur este că D-l V. fusese îndoctrinat de unul din cei care luaseră parte la masa comună din 1967. Grupul gardist dădea mîna cu grupul politicienilor.

Dar grupul gardist nu ştia că dl. Vişoianu, un politician de clasă veche, îşi schimba părul dar nu şi năravurile vechi balcanice. În 1952 acelaşi domn Vişoianu mi-a scris la Portland, Oregon, unde eram Profesor la Universitate, ca să-i comunic de urgență ce ştiu despre crimele comise de legionarul Episcop Valerian Trifa împotriva evreilor pe cînd era în ţară, fiindcă Trifa trebuie deportat. Nu i-am dat nici un răspuns nevoind să fiu amestecat în chestiuni de politică militantă.

Domnul Constantin Vişoianu are insă multe păcate de ispăşit comise împotriva românilor din exil. În loc să se unească cu nişte oameni lipsiţi de OMENIE, care din umbră dirijează calomnii la adresa unui om care nu a făcut şi nu face nimic altceva decît să ajute pe cei rămaşi acasă să păstreze glia, mai bine și-ar pune cenuşă pe cap şi-acum la bătrîneţe s-ar ruga la Cel de Sus să-i ierte păcatele comise împotriva românilor din exil pe care numai cîţiva din cei mai în vîrstă le cunosc”
în 1945 Domnia Vişoianu, fost Ministru de Externe, împreună cu Domnul Creţianu, fost Ambasador la Ankara şi-au însuşit 6 milioane de franci elveţieni pe care mareşalul Antonescu, cînd era încă la putere, prin înţelepciunea lui de om de stat și bun român, le-a destinat ca fond de ajutorare pentru intelectualii români ce s-ar refugia în Apus în caz că ţara e ocupată de trupele ruseşti, aşa cum s-a şi întâmplat. Cînd am venit în America în 1952 și am vizitat şi pe generalul Rădescu la New York acesta mi s-a plîns că Vişoianu și Creţianu au luat Fondul din Elveţia lăsat de Antonescu şi îl întrebuinţează cum vor ei fără să dea socoteală nimănui. Pe cîtă vreme generalul Rădescu era forţat să stea într-o singură cameră, cei numiţi se lăfăiau din Fondul National din Elveţia.

Care este morala de tras din această poveste tristă a Românilor din Exil? Mai întîi să încetăm a ne mînca unii pe alţii, ca şi cîinii, mai ales pe motive politice şi colportînd de la unul la altul zvonuri injurioase la adresa altor compatrioţi. Cel mai uşor lucru este să arunci noroi împotriva cuiva, mai ales cînd e departe și nu se poate apăra. Dar ce greu este să cureţi pata rămasă de la noroi! În al doilea rînd, cei care sînt în meseria scrisului la gazete, cînd e vorba de acuzaţii personale, pentru numele lui Dumnezeu, este de datoria sacră a celui care publică reportajul să cerceteze sursele de informaţie — și pro și contra — iar în primul rînd să ia contact cu cel acuzat.

Și ce frumos și instructiv ne spune filosoful francez Malebranche: „On ne doit pas ecrire que pour faire connaitre la VERITE. Într-adevăr nu trebuie să scrii decît pentru a face cunoscut ADEVĂRUL.

Boston, Mass, USA

Aprilie, 1991
Anghel N. RUGINĂ

Prof. Emeritus de Economie și Finance Northeastern University Boston, Mass., USA

Ziarul Libertatea din 12 mai 1991, pag. a 8-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

DINTRE SUTE DE ZIARE

Rapidă trecere în revistă a presei:

Viaţa Cooperaţiei Meşteşugăreşti, Viaţa capitalei, Baricada, Noi, Opus, Flacăra, 22

Citind cuvintele domnului Dumitru Dângă, consemnate de „VIAŢA COOPERAŢIEI MEŞTEŞUGÃREŞTI”, ajungem la concluzia că instituţia pe care o conduce domnia sa, UCECOM-ul a împlinit frumoasa vârstă de un veac: “Vom merge mai departe, fiindcă indiferent de viziunea îngustă sau de interesele personale ale unora, cooperaţia meşteşugărească şi-a dovedit în decursul a peste un secol de existenţă viabilitatea şi vitalitatea structurilor sale…”
Şi când te gândeşti că unii (cooperatori) nu sunt deloc convinşi de chestia asta, pretinzând că UCECOM-ul e locul unde, după Revoluţie, nu s-a schimbat decât şeful…

În interviul acordat Oanei Micu, în VIAŢA CAPITALEI, Corneliu Vadim Tudor afirmă răspicat: “…eu pot aprecia că Ceauşescu va rămâne în istorie ca un mare şef de stat, un foarte mare patriot cu o adumbrire a minţii lui, patologică, o eclipsă, o înnebunire progresivă la care 1-a atras şi o echipă penibilă de conducere şi mai ales acea femeie care, pur şi simplu, încep să cred că dorea să distrugă tot ce era cultura şi în general poporul român”
O intensă şi utilă informare în materie de vize şi facilităţi de emigrare face, mai nou, BARICADA. Din ultimul număr aflăm cum (nu) se pot primi vize pentru Australia şi SUA, precum şi date generale despre Africa de Sud. Se pare că subiectul este pe cât de actual, pe atât de fierbinte în zonă…
Săptămânalul NOI semnalează o altă mare problemă naţională: „Criza închisorilor româneşti”. Nici acolo lucrurile nu merg mai bine…
OPUS publică, în exclusivitate, o corespondenţă din Statele Unite, referitoare la „Geopolitica actului de la 23 August”. Avem, în acest episod, o nouă descriere a modului în care a fost arestat mareşalul Antonescu: „Regele Mihai a părăsit camera convorbirilor ordonând colonelului Emilian Ionescu şi ofiţerilor care aşteptau afară să-l aresteze pe mareşal şi pe profesorul Mihai Antonescu, care au fost închişi în camera seif de la etaj, unde fostul rege Carol al II-lea îşi păstrase colecţia filatelică”. Ce simplu a fost!
La criza umorului se referă domnul George Arion în “zona sa de tandreţe” din FLACÃRA: „Doar n-o fi neprielnică democraţia pentru satiră! Doar nu şi-o fi rafinat cenzura metodele într-atât, încât să fie mai eficientă ca pe vremuri! Şi doar nu s-o fi cuibărit frica atât de rapid în sufletele satiricilor noştri încât să le piară cheful de a mai fi virulenţi cu mai marii zilei”.
Virulenţă este, slavă domnului! Ni se pare că de niţel umor ducem lipsă în satiră!”
La întrebarea dacă după 45 de ani de comunism mai există credinţă, în România, Sorin Dumitrescu răspunde, în „22”: „Nu e, nu e cea care trebuie, dar există ceva atât de temeinic încât toţi vor face întotdeauna parastase…” Popular li se mai zice şi pomeni…